Battle Line – războiul e urât… la propriu

Când am desfăcut prima oară cutia jocului, am încercat aceeași senzație ca atunci când instalez un joc din anii ’90 pe un PC overclocked pe care tocmai am stabilit un mic record în 3DMark: oare o să funcționeze? Oare e compatibil cu OS-ul meu? Poate are nevoie de o unitate floppy sau de vreun driver special?

De ce toate întrebările astea? Pentru că deși jocul este o ediție din 2011 publicată de GMT Games, arată la fel ca în anul în care a apărut pe piață inițial: 2000.

Chiar mai rău: ilustrația de pe cutie nici măcar nu este una originală, GMT s-a muțumit să preia o ilustrație mai veche a unui joc publicat tot de ei în 1995:

Regulamentul este tipărit alb-negru deși jocul nu duce lipsă de culori, ba chiar se bazează foarte mult pe combinarea acestora:

Iar cutia este mult prea mare pentru cele 70 cărți și 9 pioni de lemn, insertul fiind parcă luat de la alt joc, mult mai bogat pe partea de componente:

Acum că mi-am spus of-urile legate de aspectul jocului, trecem și la părțile mai bune.

Jocul este un clasic în ce mă privește, l-am simțit ca atare de la primul contact și, pe de o parte, mă bucur că aspectul grafic a rămas la fel ca în prima zi. Pe de altă parte însă, ar fi fost poate binevenit un facelift având în vedere popularitatea de care se bucură și numeroasele reprints care au fost necesare de-a lungul timpului.

Un remake al lui Schotten Totten făcut de același Reiner Knizia, jocul promite să ne țină în priză cam 30 minute alături de partenerul nostru de joc. Dificultatea este scăzută și regulile sunt foarte simple dar, ca și în cazul altor jocuri făcute de Knizia, profunzimea strategică e pur și simplu de necrezut. Knizia este singurul designer care reușește să provoace Analysis Paralysis la dificultăți estimate mai mici de 2.5 (vezi Samurai) sau chiar mai mici de 2 (vezi jocul de față).

Ah, și jocul se încăpățânează să rămână în top 100 BGG de 11 ani. Așa cum se întâmplă cu majoritatea jocurilor create de Knizia în perioada lui de glorie 1998-2000: Tigris & Euphrates, Ra, Samurai, Taj Mahal.

Cele 70 de cărți din joc sunt de 2 feluri:

  • 60 cărți de bază împărțite în 6 culori și numerotate de la 1 la 10:

  • 10 cărți de tactică ce vor influența jocul oarecum în afara regulilor de bază:

Pentru fiecare din cei 9 pioni, jucătorii vor încerca să creeze formații de luptă în partea proprie de joc, pornind la drum cu 7 cărți în mână și jucând câte o carte alternativ – iar apoi trăgând o carte din unul din cele 2 decks.

Formațiile de luptă complete sunt formate din 3 cărţi, iar structura lor amintește foarte mult de jocul de poker. Cea mai puternică formație este wedge, o suită de cărți de aceeași culoare:

Urmează apoi phalanx, un grup de cărți cu aceeași valoare:

Urmată ierarhic de battalion order, un grup de cărți de aceeași culoare, dar nu valori adiacente:

Urmată ierarhic de skirmish line, un grup de cărți de culori diferite și valori adiacente:

Cea mai slabă formație este cea în care soldații vin din batalioane diferite și de-abia au apucat să-și dea mâna și să-și ceară câte o țigară:

Dacă de ambele părţi ale pionului se vor afla formaţii de acelaşi fel, câştigătoare va fi cea formată din cărţile mai mari. În caz de egalitate, câştigă cel care a format primul o formaţie completă.

Cărțile de tactică vor implica elemente surpriză, de la wildcards până la anularea formațiilor, concedierea soldaților sau chiar apariția trădătorilor care vor trece de cealaltă parte a baricadei.

Odată ce un pion are de ambele părți formații complete, se stabilește care este mai puternică și jucătorul respectiv își însușește pionul. Dacă 5 pioni au fost cuceriți astfel de unul din jucători – sau numai 3, dar adiacenți – acesta e desemnat câștigător. Pionii se cuceresc și dacă formația este completă numai de o parte și acel jucător poate demonstra fără urmă de îndoială că o formație mai puternică decât a lui nu poate fi contruită pentru că soldații necesari sunt deja angajați în alte bătălii.

De ce îmi place jocul?

Pentru că este un design clasic ce va rezista testului timpului și se va afla pe mesele de joc și peste 20 de ani.

Pentru că e simplu de învățat, dar greu de câștigat.

Pentru că e ușor de transportat (într-o altă cutie mult mai mică, nu în cea originală care e inutil de mare) și pentru că întotdeauna vrei să mai joci încă o partidă.

Pentru că deşi are şi o doză de noroc ca oricare alt joc în care tragi cărţi, contează mai puţin CE cărţi tragi şi mai mult CUM te foloseşti de ele.

Pentru că are un preț bun la magazinul meu preferat de jocuri – deși GMT putea să facă mici eforturi pentru a reduce poate la jumătate prețul folosind o cutie mai mică și renunțând la insert, așa cum procedează Z-Man sau Rio Grande pentru multe jocuri de cărți (Famiglia, Onirim, Lords of Scotland, etc)

Cumpărați-l și jucați-l până se tocesc cărțile și se decolorează pionii. Merită!

Sursă foto: arhiva personală

Mai citește și:

3 Comments

  1. suf

    Nu m-am gandit vreodata ca jocul asta are piese urate. As zice ca sunt la fel de reusite ca si cartile de joc. Nice review btw, lungimea optima.

    • Aşa e, suf. Jocul ăsta e urâţel şi pe ansamblu, dar şi în detaliu. Însă e şi cel mai jucat joc din colecţia ta, şi asta spune foarte multe. ;)

  2. In ciuda faptului ca am jocul de mai putin de un an, si la mine este cel mai “tocit” titlu din colectie. Unul din putinele jocuri de care nu cred ca ma voi desparti vreodata. E atat de addictive incat dupa 15 partide consecutive, ambii am mai fi vrut sa jucam un “cel mai bun din 3” daca nu ar fi trebuit sa plecam la lucru :)

    Ca dovada, tocmai ce mi-am luat a doua copie – fie sa inlocuiasca actualul joc dupa ce se va uza, fie sa il fac cadou.

    Orice ludoteca trebuie sa aibe acest Knizia.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.