Boardgames și idei preconcepute

Articolul ăsta ar fi putut fi extrem de scurt.

“Dragilor, oamenii sunt diferiți și au gusturi diferite, piticii fiecăruia sunt doar ai lui, iar excepțiile sunt de multe ori la fel de importante și relevante precum regulile.”

Because the devil is in the details, right?

Păi atunci hai să luam micii diavoli la puricat, că cine știe ce se ascunde prin blana lor.

Dar, mai întâi, pentru a preveni potențialele ofense, pufăiturile ofuscate și “cine se crede ăsta de vorbește așa?!”, să clarificăm niște treburi: mai jos e vorba despre lucruri pe care eu însumi le-am făcut sau le-am trăit, iar apelativele îmi sunt adresate în principal MIE. Pentru că am fost, la momentul potrivit, personaj principal sau secundar sau observator al propriilor greșeli. It’s all about me. Well… mostly. :)

Dacă îți place jocul X, sigur îți va plăcea jocul Y

Cel mai adesea aud asta din perspectiva celui care a jucat câteva jocuri de un anume fel și oferă o recomandare unui alt jucător, care caută să afle ce altceva se mai poate mula pe calapodul lui, după care sigur nu se pot face papuci și pentru ceilalți.

Eu, de exemplu, sunt un mare admirator al jocurilor de strategie, pe care urâcioșii le numesc JASE (Just Another Soul-less Euro), iar realiștii le numesc doar “jocuri faine”. Dar unele dintre aparținătoarele acestui gen nu-mi plac și le-aș juca înspre deloc (Scythe, Village, Shogun, Roll Player, Glass Road, Bruges, Power Grid, Eclipse, Dominant Species, Raiders of the North Sea ori Nations) sau cu o strângere de inimă, din diverse motive (A Feast for Odin, 18xx, Dinosaur Island, Ora et Labora, Alchemists, Roll for the Galaxy, Fields of Arle, Le Havre, Clans of Caledonia, Food Chain Magnate, Santa Maria, Gugong, Dungeon Lords, Vindication, Cyclades, Steam, Antiquity, Goa, Targi). Și e vorba aici doar de cele mai bine clasate jocuri din top BGG, că lista e mult mai lungă. Deci atenție ce recomandați pe considerentul “hei, am auzit că-ți plac jocurile cutare”, că sunt șanse să dați greș.

Dacă îți plac jocurile “astea”, sigur nu îți plac “celelalte”

În afară de cei care joacă “de toate” (cel puțin la fel de dubioși ca cei care ascultă “de toate”), de obicei oamenii se nișează pe un segment de dificultate sau un anume gen sau sub-gen. Dacă te-ai declarat jucător de heavy Euros, concluzia “firească” e că nu au cum să-ți placă tematicele sau wargames. Dacă susții întotdeauna jocurile de dificultate redusă, atunci toți vor crede că un joc peste medie îți va provoca indigestie cerebrală. La fel cum un joc fără conflict direct îl va duce pe jucătorul de tematice la un nivel de idignare ce poate cauza leșin sau apoplexie.

Dar, cum ziceam, excepțiile, bată-le vina.

În ce mă privește, nu agreez aproape deloc cooperativele – dar am păstrat pe raft Menara și The Mind, plus că joc suficiente cu Damian. Nu mă dau în vânt după jocuri de război – dar uneori îmi place să mă afund în Memoir ’44 sau BattleLore. Tematicele nu prea sunt pe placul meu dar, în anumite condiții, aș putea să mă bucur de Mage Knight, Ancient Terrible Things sau Claustrophobia.

Dacă te joci doar solo acasă, nu ești boardgamer “adevărat”

Așa gândeau, poate, mulți dintre noi. Dar apoi a venit pandemia și izolarea și cei care nu au avut la îndemână un partener de joacă – și care înainte se uitau cu mirare sau oarecare superioritate la solo gamers – au decis că e vremea să vadă și ei ce e aceea Automa, cât de eficient e un Bot sau cât de interesantă e provocarea de a-ți depăși propriul high-score.

Recunosc, nu e modul meu preferat de a juca boardgames. Dar există cel puțin patru instanțe în care această modalitate de a te juca se poate dovedi eficientă:

  • Vrei să înveți un joc și testezi mai întâi modul solo sau joci din perspectiva a doi jucători – posibil atunci când nu există informații ascunse.
  • Jocul e oricum multiplayer solitaire și un exercițiu de optimizare, așa că e mult mai distractiv (și mai eficient din punct de vedere al timpului petrecut la masă) să te joci de unul singur.
  • Varianta de joc solo e atât de bine făcută încât chiar e recomandat să joci în felul ăsta, orice jucător peste primul adăugând doar timp, nu neapărat și savoare partidei.
  • Chiar nu ai cu tine să te joci…

În condițiile în care 5-10% din ”populația” jucătorilor preferă solo, în ultimii 5 ani calitatea modului solitaire a crescut semnificativ. Am încercat tot felul de mecanisme de acest fel, și preferatele mele sunt cele care emulează un jucător secundar (practic, un AI care e mai deștept decât un dummy player) care nu numai că execută acțiuni și pune bețe în roate, dar adună și puncte și trebuie învins. Pe loc secund sunt modurile solo unde trebuie doar să joci mai bine ca data trecută sau peste un prag minim, modificările de reguli fiind absolut minime.

Dacă joci boardgames pe PC/tabletă/telefon, alea “nu se pun”

Puriști vor exista în orice domeniu. Da la cei care nu suportă să citească pe Kindle, la cei ce ascultă muzică doar pe vinil sau cei care nu agreează fotografia digitală, pentru că instantaneele trebuie arse exclusiv pe film. Tot ce nu se încadrează în standardul susținut sus și tare e erezie, amatorism, lucruri de care nu vrei să auzi.

În boardgames, ereziile vin dinspre zona digitală, fie că un publisher a decis să adauge o componentă non-analogică unui joc, fie că jucătorii petrec timp pe platformele digitale și uită cum se face shuffle unui deck de cărți sau nu mai produc pârțuri când se închide cutia (yes, “box farting” is a real thing).

Mulți dintre cei care joacă boardgames au nasul prea pe sus pentru a băga în seamă comunitățile ce se adună în jurul marilor platforme digitale, care au devenit extrem de populare de vreo lună încoace, și preferă să rostească aceleași banalități prăfuite de genul “dacă nu pot pune mâna pe piese, nu e boardgame”. Ba e tot boardgame, doar că e unul digital.

În ce mă privește, nu am mult timp la dispoziție pentru a o arde pe Tabletopia sau BoardGameArena dar, atunci când foamea digitală mă copleșește, nu ezit să mă delectez cu versiunile pentru Android ale jocurilor dragi, de la Ascension și Star Realms la Brass ori Yellow & Yangtze.

Dacă joci doar gateway, nu te poți numi boardgamer “înrăit”

Dacă ai simțit oarecare urme de elitism în vocile celor care vorbesc despre jocurile lui Lacerda, anumite jocuri cu trenuri sau cele câteva percepute ca “very heavy”, să știi că nu te-ai înșelat. Mulți dintre cei care preferă jocurile de dificultate mare se uită de sus la cei care joacă doar jocuri simple. De cele mai multe ori refuză să participe la o sesiune de joc gateway, chiar dacă acel joc s-ar putea să le placă, pufăie și strâmbă din nas când le ajung la urechi hohotele de la grupul de la masa de lângă ce joacă un party game.

De fapt, apelativul de “înrăit” se potrivește mănușă, pentru că acei oameni nu se mai pot bucura de altceva în afara segmentului de dificultate mare cu care s-au familiarizat, care le produce satisfacții intelectuale deosebite, dar care parcă a venit cu un legământ scris cu sânge pe frunte: Thou shall not enjoy the simple games!

Posibil sa fi trecut și eu printr-o astfel de perioadă. De multe ori e greu să-ți dai seama de prostiile pe care le faci fără ajutorul celor din jur, dar mă bucur să văd că joc destul de des și apreciez suficient de mult și unele jocuri cu design simplu, dar care creeaza spații decizionale largi – ori jocuri cu puține piese în mișcare și set compact de reguli, dar care sunt inovatoare și deosebite sau care pot fi foarte distractive în cercul potrivit de jucători. Dacă mi-ați văzut în colecție titluri precum Everdell, Dice Forge, The Isle of Cats, Bunny Kingdom, Dice Throne,  Clank! In! Space! sau It’s A Wonderful World și v-ați întrebat ce naiba se întâmplă că astea nu-s jocuri complexe de strategie, să știți că nu am abandonat segmentul preferat. Dar în ultimii ani au apărut multe jocuri foarte bune pe care nu am cum să nu le apreciez sau recomand.

Toți jucătorii parcurg același drum, de la gateway la jocuri complexe, prin jocuri intermediare

Văd de multe ori recomandări de tipul “nu, ăsta nu e un joc pe care să-l joci acum, e cam greu și tu ești prea la început, joacă mai întâi ăstalalt”. Ca și cum toți trebuie să facem suav și gradual în 5 pași trecerea de la Ticket to Ride la Brass ori de la Carcassonne la Through the Ages, nu cumva să ne explodeze capetele sau să nu reușim să asimilăm unele concepte.

Da, poate fi mai simplu și mai intuitiv să crești progresiv dificultatea jocurilor. Dar asta implică mai multe presupuneri, majoritatea false.

  1. Nu toți își doresc să ajungă să joace jocuri de dificultate mare. Unii se simt extrem de confortabil în zona gateway și nu doresc să o părăsească, alții adoră dificultatea și durata medie și găsesc jocurile complexe PREA complexe. Majoritatea celor care joacă jocuri heavy sunt convinși că oricine le va încerca, va fi imediat prins în vraja lor, că e doar o chestiune de timp. Dar nu e nici pe departe așa.
  2. Știu oameni care au început direct cu Runewars, alții au trecut de la Ticket to Ride la Terra Mystica, eu însumi nu am pierdut prea mult timp înainte să joc Tigris & Euphrates. Atâta timp cât există o afinitate pentru jocurile dificile și cineva care să ți le explice într-un mod coerent și captivant, nu trebuie să ai motive de ezitare. Aș putea pune pariu cu oricine că, dacă folosești abordarea corectă, Through the Ages poate fi început în 10 minute și o partidă poate fi dusă la bun sfârșit cu oricine dispus să învețe și să rămână “prezent”. Pentru că nu trebuie să știi TOATE regulile de la început, ci le poți absorbi pe rând, atunci când e momentul. Și nu trebuie să joci optim din prima, importat e să înțelegi mai întâi ce dileme îți propune acel joc să rezolvi.
  3. Capacitatea intelectuală a oamenilor e extrem de diferită, la fel cum dispoziția lor de a ingera un set de reguli sau de a dedica două ceasuri unei singure partide e variabilă. După ce am jucat peste 800 jocuri diferite, nu pot să vă spun decât: să nu vă fie frică de niciun joc nou, dar stați departe de cele cu reguli prost scrise sau prost organizate.

Mofturi

Cumpăratul de boardgames e un moft, nu o necesitate. De ce atunci să cheltui și mai mulți bani? De ce e nevoie de mofturi la moft?

Ți-ai pus sleeves pe cărți? Din alea groase și scumpe?!

Ai cumpărat un insert pentru un joc și ai petrecut o oră lipindu-l?

Ai dat 500 lei pentru un singur joc când puteai să-ți cumperi 3 de banii aia?

Ai vânat o carte promo timp de mai multe luni și apoi ai plătit și $5 transport?

Ai cumpărat ediția Deluxe a unui joc și pe raft era și ediția obișnuită la un preț mult mai mic?

Ce-i cu tine?! :)

Nu trebuie să răspunzi la niciuna din întrebările astea. Nici nu e necesar să te gândești prea mult la ele. Pentru că e vorba doar de un hobby, de un moft scump, de jucării pentru oameni mari, poți să-l faci cât de ieftin sau cât de extravagant vrei.

Îți plac monedele de metal? Miniaturi cu sutele? Extensii la extensii și custom-everything? GO FOR IT!!

Unii oameni oricum nu vor înțelege niciodată cu tu nu vrei zeci de jocuri, ci doar câteva foarte deosebite. Sau, pur și simplu, cat mai multe. Că te dezgustă cărțile uzate din jocul de bază amestecate cu cărțile noi din extensie. Sau că pictatul de miniaturi e la fel de relaxant ca o sesiune de meditație și mindfulness.

Poți să-ți faci o idee destul de bună despre joc după cutie/copertă sau după componente

Dacă pe cutie vezi dragoni, monști, vrăjitori sau dacă arată ca un afiș de film de acțiune, sigur e un joc tematic.

Dacă cutia arată auster, simplu, chiar fără ilustrații sau doar cu ceva abstractizat, sigur e un joc plictisitor sau un abstract fără nicio temă.

Dacă cutia are culori vii și o imagine atractivă, așa se și joacă.

Nu, nu și iar nu. Sunt convins că aveți voi o grămadă de exemple, nu mai e nevoie de răutățile mele. Dar aș putea adăuga alte idei preconcepute, variațiuni pe tema de mai sus.

Dacă un joc are numai cuburi de lemn, sigur e ceva de strategie fără temă.

Dacă un joc are multe miniaturi, clar e vorba de un tematic.

Zarurile înseamnă că nu ai control asupra a ceea ce întâmplă.

Culori închise înseamnă că e un joc serios sau macabru.

Un joc unde s-a acordat atenție maximă componentelor, sigur are și gameplay pe măsură.

Are rost să continui?

Precum filmele, cărțile sau oamenii, nu e niciodată o idee bună să judeci după aparențe. Cercetează, studiază, apropie-te și vezi despre ce e vorba. Surprizele apar la fiecare pas.

Jocurile pentru copii sunt niște prostii și adulții nu pot să le joace, că vor muri de plictiseală

Atunci când standardul tău despre ce sunt jocurile pentru copii e dat de “Dacii și romanii”, “Piticot” sau “Nu te supăra, frate”, e de înțeles că faci astfel de afirmații. Dar nu mai suntem în anii ‘90. Noi, părinții de copii născuți după 2012-2015, suntem niște răsfățați. Nu numai că avem de ales din zeci de titluri potrivite vărstei copiilor, începând chiar cu 2 ani, dar se cunosc și toate avantajele jocului din fragedă pruncie.

În condițiile în care anual se acordă premii pentru cele mai reușite jocuri de copii, există prezentări video pentru majoritatea, magazinele locale au început să-și diversifice oferta tot mai mult – părinții chiar nu mai au nicio scuză. Cât despre calitatea acestor jocuri, de la componente și regulament, până la gameplay și ușurința în asimilare, vă invit să încercați titluri potrivite vârstei precum First Orchard, Rhino Hero: Super Battle, Outfoxed, The Enchanted Tower, Animal Upon Animal, Spooky Stairs ori Dragon’s Breath și apoi să-mi spuneți că nu am avut dreptate.

Jocurile noi sunt întotdeauna mai bune decât cele vechi

Însoțit de frățiorul mai mic și mai agresiv: jocurile vechi nu vor fi niciodată depășite de cele noi!

Adevărul cred că e undeva la mijloc. Giganții pe umerii cărora s-au clădit jocurile contemporane au apărut cândva, în trecut. E OK să crezi că nici Caylus, nici Agricola și nici Through the Ages nu vor fi depășite vreodată de vreun joc nou. Dar toate au ediții revizuite pentru jucătorii din prezent, uneori pentru a face jocul mai accesibil sau mai atractiv, alteori pentru a repara diverse minusuri sau dezechilibre. Brass, Twilight Imperium, Eclipse, și ele au primit ediții noi sau variațiuni.

Timpul oferă celor de mult timp în branșă oportunitatea de a se dezvolta, de a se rafina, de a explora idei noi și de a le pune în practică atât pentru cei care au rămas în hobby mai mulți ani, cât și pentru cei care de-abia acum pășesc în magazine și caută recomandări.

Pe de altă parte, și atunci ca și acum, multe jocuri se publică doar pentru că numele unui designer e pe copertă, deși nu sunt cele mai strălucite mecanici ori teme. Sau pentru că un publisher s-a îndrăgostit de o idee și a împachetat-o frumos și a servit-o într-un anume fel, dar conținutul nu e tocmai de calitate. Sai pentru că e la mijloc o licență ce sigur va atrage publicul. Sau pentru că există modalități de finanțare ce elimină ori reduc riscurile distribuției și vânzării, și atunci e mai simplu să intri pe piață cu tot felul de noutăți și inovații, dar poate nu toate suficient de coapte, de testate sau de atractive.

Ah, jocul ăsta e făcut pe Kickstarter, deci sigur…

E insuficient testat.

Are prea multe sau prea puține componente.

Are prea multe sau prea puține miniaturi.

Are prea multe sau prea puține ore de campanie.

E prea simplu sau prea complicat.

E prea colorat sau deloc gender-friendly sau ignoră oamenii ce sunt colorblind.

Are ceva ce mie nu-mi place, că nu are cum să vină de pe Kickstarter și să aibă succes și să nu fie nimic în neregulă cu el.

Da, există și astfel de jocuri, le putem identifica punctual. Și anumite tendințe contemporane favorizează anumite tipuri de super-producții ce-i fac pe oameni să asocieze ideea de crowdfunding cu un arhetip. Dar asta nu înseamnă că se poate vorbi de o regulă. Există o sumedenie de jocuri ce arată absolut ca oricare alt joc publicat prin metodele clasice, suficient de bine testate și cu piese nici prea-prea, nici foarte-foarte. Iată și niște exemple celebre: Star Realms, Hero Realms, Sagrada, Root, Deception: Murder in Hong Kong, seria West Kingdom, The Isle of Cats, Clans of Caledonia, Eminent Domain, Aeon’s End, multe din jocurile TMG, câteva din jocurile lui Vital Lacerda, etc.

Dacă stăm la aceeași masă și ne jucăm, suntem practic familie, frați, prieteni

Nu, nu suntem. Decât dacă eram și înainte să ne așezăm la masă.

Dar acum împărțim un spațiu destul de mic și vom petrece niscai timp împreună. Deci sper că toți vom încerca să fim cât mai aproape de cea mai sociabilă versiune a noastră, care mai dorește să se așeze la aceeași masă (sau alta), cu aceiași oameni (sau alții), pentru a se juca și alte jocuri în viitor.

Iar după ce acea partidă se va fi încheiat, posibil ca unii dintre noi să ne dorim să repetăm experiența, iar alții nu. Posibil să vrem să ne mai vedem și altă dată, dar uneori deloc. Pentru că oamenii și relațiile dintre ei urmează cam același pattern, indifferent de contractual social ce le-a facilitat.

Consider că nu trebuie atașate partidelor de boardgames semnificații mai profunde și mai ezoterice decât e nevoie. Da, există anumite laturi ale personalității care ies la iveală doar în anumite circumstanțe. Da, sunt șanse să faci sau să vezi/auzi lucruri cu care nu te-ai mai întâlnit până acum din partea unor oameni pe care credeai că-i cunoști. Dar multe lucruri cel puțin la fel de interesante pot ieși la iveală și din diverse stări de oboseală, nervozitate, euforie sau alterări ale conștiinței cu sau fără diverse substanțe.

Dacă joci boardgames, sigur ești om fain

Eu așa sper, dar știu că nu e cazul chiar întotdeauna. Am cunoscut destul de mulți oameni din hobby și industrie, de la “simpli” jucători la designers, publishers, comercianți și tot spectrul de la un capăt la celălalt. În general, dai de oameni OK, poate mai mult decât în alte hobby-uri. Pentru că, în timp, unii dintre noi tind să cizeleze anumite aspecte sau să lucreze la anumite deficiențe. Alții decid să plece din hobby în mod natural, după ce își dau seama cât de greu e uneori să fii sociabil când nu prea ai chef sau cât de mult efort e necesar pentru nu face “flip the table” de fiecare dată când simți nevoia. Dar suntem toți oameni, supuși acelorași tentații, slăbiciuni sau vicisitudini pe care fiecare dintre noi le întâlnește zilnic. Deci, fii realist și fără așteptări.

Și nu lua personal nimic din ce ai citit aici. Nu e vorba despre tine, în particular, dragă jucătorule. Nici despre toată lumea, în general. E vorba despre noi toți, uneori, atunci și acum, acasă și prin alte părți. Să încercăm să nu mai dăm apă la moară celor ca mine, care au doar de cârcotit, criticat, dar nimic pozitiv de zis. Și să ne vedem sănătoși!

Vă mulțumesc.

Cheers!

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.