Câştigător concurs “Ne-ai scris din nou?”– Alexandru Ion

Povestea mea este fictionala, nu personala, si ma tem ca nu are neaparat specificul acceptat pentru concurs (unde mai pui ca e si cam mare, si asta in ciuda eforturilor mele cele mai bune de a o condensa). Legatura cu lumea jocurilor de societate sper sa se vada destul de clar odata citita, fiindca nu ma pot gandi la un omagiu mai mare pentru un joc decat sa iti inchipui ca va mai fi jucat si peste sute sau mii de ani, cand lumea s-ar putea sa arate cu totul altfel.
Povestea mea s-a nascut din ingemanarea a doua idei care-mi sunt foarte dragi.
In primul rand a fost ideea evolutiei in spirala a societatii umane, teoria conform careia peste cateva zeci sau sute de ani oamenii o vor lua iarasi de la inceput, de la stadiul de vanatori-culegatori si oameni ai pesterii si ca vor descoperi artefactele civilizatiei noastre ca pe niste ciudatenii ale caror functii se vor chinui sa le inteleaga. Sunt unii care spun ca specia umana sufera de amnezie si ca e chiar posibil ca revenirea la epoca de piatra sa ni se mai fi intamplat candva in trecut.
In al doilea rand, m-am gandit de multe ori la unele jocuri de societate din colectia mea ca la niste comori care merita pastrate si
transmise generatiilor viitoare pentru a fi descoperite intr-o buna zi in podul vreunei case sau, de ce nu, ca in povestea pe care am scris-o, intr-o pestera, pentru a delecta si innobila vieti.
Sper sa va placa povestea cel putin la fel de mult cum mi-a placut mie sa o scriu.
Daca e sa fiu acceptat in concurs si sa castig cumva unul din premiile puse in joc, mi-as dori San Juan pentru ca in povestea mea e vorba despre Puerto Rico (sper ca cei care l-au jucat sau macar au vazut cutia editiei aniversare sa isi dea seama de asta) sau, daca San Juan nu se poate, atunci daca ma uit la premiile puse in joc cred ca povestii mele i s-ar potrivi la fel de bine si The Cave.

UN JOC PENTRU REGI

Pășind cu grijă la lumina fantomatică a făcliei începu să aibă sentimentul  care îl mai cuprinsese și în alte câteva momente ale vieții, nu prea des, e drept, însă de suficiente ori cât să învețe să ia în seamă indicațiile care veneau de undeva din străfundul conștiinței. De fiecare dată când își  ascultase instinctul se binecuvîntase pentru asta mai târziu, iar în rarele momente când își ignorase vocea interioară plătise destul de scump prețul – în vreo două ocazii de-abia scăpase cu viață.

În primele momente se gândi că s-ar putea să nu fie vorba de niciun instinct special, ci doar de senzația de neliniște față de atmosfera peșterii. Poate de vină erau osemintele umane care se iveau la tot pasul și care îi dădeau impresia că înaintează într-un mormânt; poate era modul în care intraseră în peșteră, târându-se minute în șir pe burtă într-un tunel incredibil de strâmt și care părea că nu se mai termină și pe care îl străbătuse doar datorită Lydiei care mergea înainte fără ezitare și probabil și din cauza neputinței de a se răsuci și întoarce. Sau poate de vină era doar bezna. Nu ar fi acceptat niciodată treaba asta, cu toate insistențele femeii, (“suntem hoți, nu jefuitori de morminte, asta nu e specialitatea noastră”, îi spusese), dar erau la prea mare preț vestigiile lumii de Dinainte pentru a nu fi fost tentat să încerce și târârea într-o văgăună ca asta.

Nu era propriu-zis frică, cu toate că din fiecare ungher i se părea că pândesc ochi malefici, era mai mult o încordare prea mare a simțurilor și o apăsare inexplicabilă. Era sigur că alți hoți ar fi râs și l-ar fi batjocorit dacă ar fi bănuit măcar că putea fi atât de slab de înger.

Dar sentimentul că trebuie să se grăbească, combinat cu ideea că aici se afla ceva important nu îi dădu pace și crescu în intensitate, dovedindu-se mai puternic decât dezgustul față de peșteră. Era destul de logic că trebuiau să se grăbească, pentru că negustorul de la care făcuseră rost de harta zonei pe care era marcată seria de cinci peșteri avea prostul obicei să mai vândă și altora hărți similare, de obicei cam în același timp, și nu rare fuseseră ocaziile când echipele se încăieraseră pe viață și pe moarte pentru niște obiecte mult mai puțin valoroase decât găsiseră ei până acum. Cea mai bună parte a prăzii era o ulcică găsită de Lydia, plină ochi cu monezi care la lumina făcliilor păreau de argint și o plăcuță de plastic negru, atent șlefuită pe ambele părți, cu diverse indentații pe margine. N-avea idee cât putea valora obiectul din plastic sau ce trebuia să facă, dar avea să inventeze el ceva și să obțină un preț incredibil în cazul în care nimeni nu mai văzuse așa ceva vreodată.

– Mergem? șopti Lydia, iar acustica peșterii îl făcu să tresară fără voie. Vocea ei crescuse în intensitate și își răspândea ecourile peste tot.

– Imediat, îi răspunse în timp ce își îndesa în ruscac câteva obiecte metalice găsite pe un raft din scânduri putrede care se prăbuși la atingere. Înjură încet şi lumină cu torţa pentru a vedea dacă mai fusese ceva de preţ pe raft. Mai găsi câteva monezi şi un obiect care părea făcut pentru a se juca niște copii cu el.

În partea dreaptă se ivi un ungher care ducea spre un loc necercetat, dar intrarea era imposibilă din cauza unor formaţiuni naturale ale peşterii. Oare aveau un nume și dacă da, cum se numeau chestiile care coborau din tavan sau urcau de pe solul peșterii? se întrebă în timp ce strecură torţa prin deschizătură fluturând-o încet pentru a alunga bezna. Probabil nici măcar cărturarii nu își băteau capul cu asta acum, presupunând, desigur, că mai rămăsese vreun cărturar pe lume.

– Hai odată! Ce naiba mai faci?

Lydia părea și ea preocupată de ideea plecării cât mai urgente.

Era prea greu să-i explice, chiar și ei. Și până la urmă, ce era de explicat? Că avea o idee vagă care nu îi dădea pace, legată de posibilitatea de a găsi ceva important?

Nu putu vedea aproape nimic dincolo de deschizătura care era foarte strâmtă. Cel mai probabil instinctul dăduse greș de data asta. Trebuia să se întoarcă. Dar se hotărî să mai facă o ultimă încercare. Luă din buzunarul stâng o bucată de pânză îmbibată într-un lichid care întețea focul, o făcu ghem, o aprinse de la flacără și o aruncă prin deschizătură, cât de departe putu.

– Dacă ai de gând să mai stai aici, eu am plecat, anunță Lydia îmbufnată.

Lumina dezvălui alte oase omenești și o altă parte a peșterii care părea surpată, probabil drumul de acces spre respectiva zonă. Orice s-ar fi aflat acolo, nu se putea recupera. Bucata de cârpă își aruncă ultimele sclipiri și fu gata să se întoarcă, când i se păru că zărește ceva în stânga, ceva ce semăna cu o serie de rafturi. Și pe unul din rafturi…

– Nu! Stai. Vino un pic aici. Te rog, adăugă. Ar putea fi important.

Lydia, care era în apropierea ieșirii, se apropie fără tragere de inimă, aruncându-i când și când priviri posomorâte sau exasperate.

– Uite, aici, în intrândul ăsta. Am impresia că am văzut ceva. Crezi că ai putea să te strecori printre stâncile astea?

– Adică vrei să spui că m-ai chemat până aici ca să îți bați joc de silueta mea? Știi bine că nici măcar un copil n-ar încăpea aici, spuse ea mișcând ușor făclia până jos ca să se asigure că era chiar imposibil să intri.

– Nu, n-am vrut să te jignesc. Mă gândeam doar … Mi s-a părut că văd ceva. Lydia ezită o clipă, iar apoi îi întoarse spatele. Îi trebuia ceva rapid. Îi veni o idee.

– O săgeată. Atât îți cer. Una singură. Îi legăm în vârf o bucată de cârpă aprinsă în foc și o tragi unde îți arăt eu. Te rog?

Lydia se opri și trase adânc aer în piept.

– Crede-mă că e ceva bun acolo. S-ar putea chiar să fie aur.

Lydia se întoarse pe jumătate. Cântări câteva clipe ideea, apoi spuse:

– Fie. Să terminăm o dată cu prostia asta și să ne cărăm naibii odată de aici până nu dăm de vreo belea. Și… o să te coste. Dacă nu e aur acolo, îmi cumperi vesta aia de care ți-am zis, plus o tolbă nouă. Și o să gătești doar tu timp de vreo lună. Sau, dacă mă gândesc bine, să zicem doar o săptămână. Nu de alta, dar nu cred că aș putea supraviețui o lună cu mâncarea gătită de tine, adăugă malițioasă.

– De acord.  Simți o bucurie greu de stăpânit în vreme ce Lydia își pregăti arcul.

– Unde vrei să trag?

– În stânga. La vreo treizeci de metri. Uite, cam în direcția aia, îi spuse, conducându-i ușor arcul către zona unde i se păruse că erau rafturile.

Își ținu răsuflarea în timp de săgeata zbârnâi ușor, iar apoi o văzură înfigându-se în cotorul unei cărți groase, așezate acolo probabil în urmă cu mai bine de 500 de ani.

– Uite, acolo, un pic mai jos. Vezi?

– Da, e ceva ca un cufăr. La ăla te referi, nu? Destul de mic pentru gustul meu.

Dădu din cap și rafturile rămaseră iarăși în întuneric. A naibii umezeală, care îmbibase totul din peșteră.

– Stai să fac mai multă lumină, spuse ea, pregătindu-și două săgeți și întinzându-i-o și lui pe o a treia. Pune-i o cârpă ceva mai mare în vârf. Uite cam așa, îl instrui în vreme ce ea își termină treaba.

Cele trei săgeți se opriră toate în jurul cufărului, iar una intră chiar în lemnul dintre rafturi. Cum de putuse reține atât de exact poziția?

– N-am vrut să ating cufărul, deși dacă mă gândesc bine, n-ar fi avut ce rău face dacă într-adevăr e aur înăuntru. Ai vreo idee cum îl recuperăm?

Privi obiectul fascinat. Da, ăsta era lucrul care îl chema, lucrul pe care trebuia să îl aibă înainte de a ieși de aici.

– Păi, nu știu, poate tot cu o săgeată pe care să o legăm cu frânghie?

– Am putea încerca, dar nu cred că ar merge. Ar trebui să se înfigă bine de tot și nu cred că … Eu mă gândeam la …

– Știu! “Șarpele”, nu?

– Exact. Ar trebui agățat de încuietoarea aia. Doar că … numai eu aș putea reuși lovitura, iar asta o să te mai coste ceva. O să mă gândesc eu ce anume, spuse în timp ce își luă din rucsac obiectul metalic și îi legă la capăt o bucată de sfoară.

Îi trebuiră patru încercări ca să reușească atașarea “șarpelui” la încuietoarea cufărului, timp în care săgețile se stinseră și fu nevoie de altele noi. Una dintre ele se înfipse chiar în cufăr.

– Sper să merite, îi spuse când obiectul căzu cu o bufnitură pe podeaua peșterii și începu să fie tras spre ei.

Privi cu părere de rău cărțile care rămâneau în beznă, chiar dacă probabil marea lor majoritate erau prea deteriorate după șederea în condițiile alea atâta amar de timp ca să poată fi cuiva de vreun folos. Gloria pierdută a unei lumi dispărute. Cine știe câtă înțelepciune conțineau, ce minuni ale științei, ce descoperiri se aflau acolo, lucruri care ar fi putut împinge omenirea înainte cu sute de ani. Probabil nivelul de cunoștințe al lumii de Dinainte depășea cele mai fanteziste povești. Chiar dacă Balthasar nu știa să citească decât cifrele (lucru care îl salvase de multe ori de la înșelăciuni), și-ar fi dorit să poată arunca o privire peste cărțile de acolo. Cu toate că puteau fi și lucruri extrem de periculoase în ele, poate chiar idei care duseseră, într-un fel sau altul, la Anihilare.

Obiectul ajunse lângă ei. Îl mai despărțea doar un pas. Imediat aveau să arunce o privire înăuntru. Lydia îl atinse cu mâna, îl ridică și desprinse “șarpele” de încuietoarea ruginită. Îi întinse dăltița cu care de obicei o foloseau în astfel de cazuri, fără a-și aminti când o scosese din buzunarul rucsacului. Încuietoarea cedă cu un scrâșnet dureros. Lydia ridică capacul.

– Pe toți zeii, ce-o mai fie și asta?

Înauntru se afla o cutie maro cu un desen auriu pe copertă. Obiectul era desenat deasupra unei întinderi de apă, dar dacă era într-adevăr o corabie, era cea mai ciudată corabie pe care Balthasar o văzuse vreodată. Degetele ei experte răsuciră cu grijă cutia și o scoaseră printre stâncile peșterii. Aproape că nu mai respira când ea scoase capacul.

– Sper că nu e altă cutie înăuntru și tot așa.

Nu era altă cutie înăuntru. Dar nici aur nu era.

– Poftim! Puteam să jur că o să ne chinuim atât pentru o porcărie. Uite cât timp am pierdut, și pentru ce?

Interiorul părea făcut din niște pungi de plastic în care se aflau diverse bucăți de lemn și de plastic sau de hârtie groasă. Pe fundul cutiei erau niște plăcuțe colorate mai groase și o hârtie subțire care se sfâșie în timp ce o ridică. Și mai era și o punguță cu bani. Poate nu cât să acopere dezamăgirea, dar era ceva. Aduse făclia mai aproape.

– N-am mai văzut niciodată monezi ca astea, spuse ea în timp ce rupea punga pentru a scoate una. Pungile nu erau legate cu vreo sfoară, aveau alt mecanism dar cui îi mai păsa acum care era? O încercă în dinți și conchise: da, mă miram eu. Nu e aur, dragule. Am găsit o lădiță cu gunoi. Nu mă mai iau eu altă dată după tine. Bine că am făcut prinsoarea aia. Deși puteam fi acasă acum…

Îi duse degetul la buze și apăsă încet. Ascultară amândoi în tăcere câteva clipe. De undeva din apropiere se auzeau niște bufnituri scurte, semn că în curând aveau să aibă companie. Lydia se ridică în grabă, înjură, își puse pe umeri rucsacul și porni spre ieșire. Ezită o secundă, iar apoi se hotărî. Puse totul la loc în interiorul cutiei, îi puse capacul și o luă sub braț. Avea să fie greu de scos din peșteră și își spuse că probabil Lydia avea dreptate că nu merita efortul, dar avea de gând să afle despre ce era vorba.

***

În următoarele săptămâni și luni obiectul găsit începu să manifeste o fascinație stranie asupra lui. Îi înțelesese, poate chiar de atunci, din peșteră, scopul și îl uluise ideea că putuse exista o lume în care chiar și adulții își permiteau să se joace în loc să fie permanent obsedați de găsirea hranei și de supraviețuire. Ce rafinament trebuie să fi avut acea lume!

Dar nu era numai atât. Jocul era ca o enigmă ce își dezvăluia încet și cu multă dificultate secretele. Consultase cu mare grijă în câteva rânduri hârtia fragilă pe care  o rupsese din neatenție în peșteră și ajunsese să o privească ca pe un fel de indicație asupra modului cum trebuia jucat jocul. De pildă, pe prima pagină era un gen de inventar al pieselor, din care constatase că, slavă zeilor, nu lipsea nimic. Pe paginile următoare se arăta legătura dintre construcțiile care se puneau din partea de sus a fiecăreia dintre cele cinci plăcuțe groase și construcțiile din partea de jos. Dacă aveai sus o anumită cultură de flori albe îți trebuiau niște bucățele de lemn puse pe cerculețele de pe culturi fiindcă altfel nu obțineai nimic. În fine, îți mai trebuia și în partea de jos o anumită clădire care să aibă și ea bucățelele ei de lemn și astfel obțineai cândva în timpul jocului lăzi de culoare albă. Și pentru celelalte culori lucrurile mergeau cam la fel și trebuia să ai grijă să nu ai mai multe culturi decât spații jos sau invers, fiindcă nu făceai mare ispravă. Îi luase câteva zile să înțeleagă asta, dar până la urmă reușise bazându-se doar pe numerele pe care le cunoștea și pe imagini și simțise o bucurie imensă, cu toate că până la înțelegerea jocului mai era cale lungă. Își putea doar închipui plăcerea pe care ar simți-o cineva știind regulile și jucându-l cu prietenii. N-avea idee ce anume dusese la Anihilare, dar era convins că acest joc nu putea avea nicio legătură, pentru că lumea ar fi fost un loc mult mai plăcut dacă oamenii s-ar mai fi și jucat din când în când, în loc să fie preocupați doar să se omoare unii pe alții.

Erau însă și momente când își spunea că jocul nu era deloc ceva prea grozav și își propunea să uite de el. Dar curând revenea cu gândul asupra lui și după o zi de muncă aspră sau după o scăpare ca prin urechile acului i se părea cea mai de preț comoară și de-abia aștepta să ajungă iarăși acasă pentru a își odihni ochii asupra lui. Îi schimbase cutia originală (care se deterioarase văzând cu ochii) cu una de lemn, având grijă să copieze cu minuțiozitate înscrisurile originale.

Era, se gândea adesea, genul de lucru pe care să îl lași moștenire urmașilor, genul de joc pentru regi. Lydia îi propusese în repetate rînduri să îl vândă, lucru care desigur nu ar fi fost lipsit de riscuri, dar refuzase categoric să se despartă de el, convins fiind că nimeni altcineva nu l-ar fi apreciat la fel.

Acum ajunsese îngrijorat de fragilitatea pieselor dinăuntru și își dăduse seama că dacă nu merge urgent într-un mare oraș pentru a găsi un învățat care să îi copieze textul și piesele și poate, dacă zeii erau generoși, chiar să îi descifreze mesajul, lucrul la care ținea atât avea să se piardă pentru totdeauna.

***

DUPĂ 723 DE ANI

Călărindu-și murgul pe câmpia înțesată de trupele dușmane Vallan se întrebă de ce trebuia să atârne mereu civilizația de un fir de păr, de ce trebuia să fie mereu în pericol din partea barbarilor animați doar de instincte. De ce tocmai acum, când de-abia începuse cu adevărat reconstrucția după Marea Anihilare, când toate instituțiile erau încă atât de fragile și mai erau o groază de lucruri de făcut pentru avansarea civilizației. Desigur, paradoxul era că barbarii nu doreau efectiv distrugerea cetății, ci mai degrabă să devină ei înșiși cetățeni, să ducă viața pe care o invidiau, dar până la urmă și asta era o prea slabă consolare. Odată căzută Noua Romă, aveau să urmeze sute de ani, poate chiar mii, de întuneric. Aurul avea să se termine, știința sau cea mai mare parte a ei avea să se piardă, casele și apeductele și drumurile aveau să se năruie într-o bună zi și nu va mai fi nimeni rămas să le reclădească.

Știa că duce cu sine o speranță prea slabă pentru pace, dar din puținul cunoscut din istoria lumii de Dinainte, aflase că mai existaseră cazuri de bătălii a căror soartă se decisese altfel decât pe câmpul de luptă. Sigur, asta presupunea o civilizație ajunsă la un cod al onoarei destul de rafinat, și totuși… Atinse obiectul din desagă ca pe un talisman în vreme ce dușmanul se apropie năvalnic, omul la a cărui vedere tremura întreaga lume civilizată.

Îmbrăcat în blana-i de urs, masivul Ranuar sosi la locul de întâlnire pe un armăsar negru fioros, care însă dădea impresia că e gata să se prăbușească sub povara lui. Nu era chiar de mirare că unii soldați spuneau că barbarul e un demon.

– Sper că m-ai chemat aici pentru capitularea necondiționată, tună Ranuar.

– De fapt, te-am chemat pentru că vreau să joc totul pe o singură carte, cum se spunea în vechime.

– Am mai auzit prostii din astea, scuipă barbarul plimbându-și armăsarul în cercuri în jurul lui.

– Noua Romă își va deschide chiar astăzi porțile pentru toți supușii tăi. Ne vom pleca capetele înaintea voastră și veți fi liberi să ucideți pe oriciune și să jefuiți orice vreți. Mai mult decât atât, dacă veți dori, cei dintre noi care vor rămâne vor instrui un corp de oameni de-ai voștri în toată știința noastră. Veți învăța de unde ne vine prosperitatea și cum să construiți orice veți dori.

Tăcerea barbarului era un semn bun. Se puteau spune multe despre Ranuar, dar nu că era un prost.

– Și ce vrei în schimb pentru asta? Să-ți iei tălpășita cu cât aur vei putea să cari?

– Nu. De fapt vreau o înfruntare cinstită între noi doi. În văzul oamenilor de ambele părți. Dacă pierzi, vă duceți încotro vedeți cu ochii și nu ne mai tulburați vreodată.

Ranuar își stăpâni cu greu râsul.

– Asta-i chiar bună. Cât crezi că vei rezista înainte de a fi făcut fărâme de buzduganul meu?

– De fapt, vreau să aleg eu obiectul cu care ne vom înfrunta…  Cineva mi-a spus că iubești jocurile. Aș vrea să îți propun un joc ale cărei reguli ți le voi explica.

Demult, tare demult, regii jucau jocuri pe tablă pentru a stabili învingătorul. Ți-am adus și eu un joc pentru regi.

– Îmi place ideea. Iubesc riscul. Dar nu-ți face iluzii. N-am cum să pierd. N-ai auzit oamenii spunând că am norocul Celui Rău?

– A zis cineva ceva de noroc? surâse Vallan întinzându-se după obiectul din desagă pe al cărei capac din lemn era desenată, cu aur, o corabie.

Mai citește și:

1 Comment

  1. Luana Ines

    Whaau. Pe mine m-ai facut praf, povestesti minunat. Mai scrie!

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.