Câştigător concurs “Ne-ai scris din nou?” – Eugen Demeterca

Imaginea e uşor înceţoşată pe margini, fără prea mult contrast şi culorile destul de şterse. Mişcarea nu e tot timpul fluidă, momente ale mişcării dispar brusc din când în când. Ca la proiecţia filmelor pe suport de celuloid.

Doi băieţi stau pe vine faţă în faţă, de o parte şi de alta a unui hol somptuos, fiecare după o coloană. Mâinile amândurora ating podeaua de marmură albă cu vinişoare roşii-violet. Au pantaloni închişi la culoare, călcaţi la dungă, prinşi cu bretele groase peste cămăşile albe. Amândoi poartă câte un papion. Unul are un ciuf de păr blond, celălalt are afinităţi cu castanele la podoaba capilară. Cel blond e mai pirpiriu şi nu la fel de lung ca celălalt. Seamană izbitor unul cu altul, exceptând înălţimea. Şi culoarea părului. Parcă-ar fi fraţi.

Două candelabre de cristal dau o lumină faţetată aproape de tavan care se transformă într-un auriu uniform în partea de jos unde sunt băieţii. Câteva covoare groase cu modele orientale complicate şi culori vii acoperă centrul holului.

La capătul îndepărtat se deschide o uşă pe care intră un servitor tânăr cu o tavă plină cu veselă în mână.

Băiatul şaten se uită pe furiş pe după coloană în direcţia servitorului. Se lasă încet înapoi şi clatină uşor din cap către celălalt.

Servitorul se apropie repede şi în câţiva paşi va trece printre cei doi băieţi, invizibili pentru el.

„Acum!” Cuvântul se formează pe buzele şatenului, fără nici un sunet.

Brusc ambele perechi de mâini se ridică, trase la unison către pieptul proprietarilor. Între ele e o sfoară subţire pe care servitorul n-are cum s-o evite. Torsul lui continuă să se deplaseze în timp ce picioarele rămân pe loc, blocate într-o „conversaţie” politicoasă cu sfoara. În picaj, cele 90 de grade iniţiale ale corpului cu solul se ascut veriginos, ca lupta de clasă. Incredibil, cu toată această piedică neaşteptată, mâna cu tava îşi menţine poziţia.

Cei doi băieţi sorb scena din priviri, fără să clipească, cu gurile într-un rânjet măreţ. Dinţii albi le sclipesc răutăcios.

De nicăieri, o umbră masivă înfinge o mână în gulerul paraşutistului fără voie şi fără paraşută în timp ce altă mână prinde tava care renunţa uşor-uşor la orizontalitate.

Feţele băieţilor se lungesc instantaneu ca într-un tablou de Munch şi trupurile par să li se micşoreze.

„Voi sunteţi oriunde, mai puţin acolo unde trebuie! E ultima oară când vă mai tolerez prostiile! La masă cu voi! Şi să nu mă faceţi de ruşine!” zice cu o voce gravă umbra care nu mai este umbră ci un bărbat solid îmbrăcat în haine de gală. Pe lângă el, băieţii par nişte odrasle…de hobbiţi.

Fiecare mână a bărbatului ia în primire câte o ceafă şi le direcţionează pe urmele servitorului care tocmai ce intră în sala de recepţie. Prin uşa deschisă se vede o masă mare cu bărbaţi pe lângă care se agită servitorii cu tacâmuri şi pahare. Murmurul conversaţiei animate şi câteva râsete ajung până la ei.

*

Băiatul blond e Gal.

Adică eu. Şi tot mai des în ultima vreme se pare că visele nu-mi mai sunt vise ci amintiri, văzute ca filmele vechi pe care am început să le devorez în ultima perioadă.

Celălalt e Juan, fratele meu, iar bărbatul masiv e tatăl nostru.

Sau mai bine zis era. A fost guvernatorul insulei Puerto Rico până când a fost nevoit să plece spre… veşnicele plaiuri ale vânătorii. În ciuda faptului că nu i-a plăcut vreodată să vâneze…

Recepţia cu pricina a fost una din multele organizate pentru a menţine o legătură strânsă cu cei mai apropiaţi colaboratori: primarul, căpitanul, constructorul, meşterul, negustorul, colonistul şi prospectorii. Parcă-l aud şi acum: „Dacă nu ai grijă de oamenii cu care lucrezi, nu faci nici cât o ceapă degerată!”. Nu prea-l băgam în seamă pe atunci…Care puşti de 8 ani se uită în gura părinţilor?! Noroc c-o repeta  des, căci asta a fost una dintre cele mai importante lecţii pe care le-am învăţat vreodată.

Juan gândea la fel. Deşi era cu 5 ani mai mare decât mine, minţile noastre parcă erau două crengi ale aceluiaşi copac, mai ales când era vorba să devenim…creativi. Întodeauna în legătură cu alţii!

Eram ca nişte bijutieri cu un diamant brut. Unul dintre noi venea cu ideea, celălalt o prelua şi începea s-o şlefuiască. Pe rând, fiecare mai tăia în locurile potrivite şi tot aşa până când ieşea şlefuită şi strălucitoare de nu te puteai uita direct la ea. Era mai uşor să-ţi îndrepţi ochii spre soare…

Ca atunci când am hotărât că trebuie să facem un bine mediului şi să scoatem fumurile din verişoara Ana. Aşa am convins funia de la leagănul ei preferat că, întotdeauna, cel mai deştept cedează. S-a dovedit ulterior că acea funie chiar avea inteligenţa peste media rudelor noastre. Prin urmare verişoara noastră preferată  a trebuit să facă o comparaţie între pământul  de sub leagăn şi salteaua de pe pat. Diferenţa nu era decât de culoare că alfel erau amândouă la fel de moi…:D

Nici până în ziua de azi nu s-a aflat cum ajunsese atâta apă în zona de sub leagăn. Cum noi am fost primii care i-am sărit în ajutor, acela a fost începutul unei frumoase prietenii.

Sau ca atunci când canişul mătuşei Marta s-a transformat în raţă…Nu mai insist pe amănunte. Dar zic că după aia, pentru noi doi, săracul câine n-a mai lătrat niciodată. Doar măcăia cu simţ de răspundere! Dacă a învăţat limbi străine şi n-a mai băgat în seamă graiul matern! Săracul…

*

Totuşi e momentul să mai las amintirile care mă fac să rânjesc prosteşte şi să mai fac câte ceva din ce trebuie să fac.

Mă uit la afişajul holografic al ceasului. Mai am juma’ de oră până trebuie să fiu pe puntea de comandă şi vreo oră la viteza actuală până ajunge flota la destinaţie: New Sparta.

Dronele spion sunt deja pe orbită în jurul planetei şi-i evaluează capacităţile militare. Din rapoartele diviziei de informaţii n-ar trebui să fie mai mare de factor 2, pe o scară de la 1 la 7.  Cum flota mea e de factor 3 ar trebui ca preluarea să fie o formalitate. Şi dacă se gândesc cumva la vreo surpriză, am şi eu una, mai mare: New Military Tactics! Aceasta îmi poate da un avantaj militar temporar de +3. E mult mai mult decât am nevoie, ca şi când aş vâna raţe cu tunul… dar, după cum zicea o mare minte sclipitoare: ”e mai bine să ai decât să nu ai”. Tot la fel cum e mai bine să fii sănătos decât bolnav şi bogat în loc de sărac (aceeaşi sursă de înţelepciune, desigur).

Cum mai am ceva timp doar pentru mine, gândurile mi se îndreaptă tot către fratele pe care nu l-am văzut de o grămadă de vreme. De după moartea tatei, ca să fiu mai precis, când am apucat-o fiecare în ce direcţie ni s-a părut mai…luminoasă.

La 19 ani Juan a preluat moşia cu plantaţiile, fapt care i-a îngrămădit pe umeri un balot de probleme.

Dar era pregătit pentru ele. Mai mult decât atât: şi le dorea!

De mici tata ne lua după el atunci când făcea turul plantaţiilor de tutun, cafea, porumb, zahăr şi indigo. Fratele meu era de fiecare dată numai ochi şi urechi la conversaţiile cu supraveghetorii şi muncitorii, era umbra mai mică a tatălui atunci când intra să vadă cum e solul, să inspecteze calitatea recoltei, era martorul tăcut al negocierilor de câte ori i se permitea. Aşa a învăţat tot ce avea nevoie şi, când s-a făcut mai măricel, tata îl trimitea să rezolve singur destule probleme.

Desigur, eram  şi eu p-acolo. Dar toate acele ierburi şi solurile care le suportau cu stoicism, mă lăsau absolut indiferent. Recunosc că-mi plăcea totuşi partea cu comerţul, cu negocierea şi obţinera unui profit cât mai sănătos.

Plus că aveam lucruri incomparabil mai interesante cu care să-mi ocup timpul: cafteli planetare, lupte interstelare, războaie galactice. Şi  crearea de imperii! Muuuuult mai interesant!

Şi mai frumos pe deasupra! Verdele  buruienos şi solul întunecos nu puteau să concureze cu vraja culorilor intense ale flotelor stelare, cu portocaliul orbitor, albastrul adânc şi verdele pătrunzător al laserelor, cu nuanţele mereu schimbătoare ale planetelor văzute din spaţiu.

La un moment dat tata ne-a observat la joacă. Juan era cu căluţi, cu ferme, cu plantaţii. Eu eram cu o galaxie de plastic în care trebuia să pun toate stelele în ordine corectă într-un timp destul de scurt.

„Parcă eşti într-o cursă de cucerire a galaxiei”a zis tata zâmbind pe sub mustaţă.

Mi-a plăcut asta atât de tare încât am hotărât că aşa mă voi numi de atunci încolo: Raceforth Galax. Gal pentru prieteni.

Şi-am folosit numele ăsta atât de des încât nimeni nu mai ştie ce era trecut pe certificatul meu de naştere. Nici măcar eu!

Aşa că plecarea la Academia Stelară n-a fost o surpriză pentru nimeni.

Şi ca să nu lăţesc şi mai mult o poveste lungă: acum sunt liderul democratic ales al Coaliţiei Epsilon Eridani şi comandantul Flotei Celor Şase Planete. În curând şapte!

Coaliţia este formată din planete axate în general pe producţie şi vânzarea bunurilor specifice. Dar dacă suntem în general comercianţi, nu înseamnă că ignorăm aspectele militare, cum se pare că a crezut soldăţoiul cap-pătrat care conduce acum New Sparta. Altfel nu cred că cerea predarea celor de pe New Survivalists, întâmplător planetă a Coaliţiei. Probabil că i-au văzt mai mici şi-au zis că-s şi proşti…

Ceasul începe să sune. Holograma orei începe să pâlpâie şi să-şi schimbe culoarea, mărimea şi intensitatea luminoasă. E momentul să ajung pe punte şi să termin situaţia de conflict cât de repede.

*

A fost exact cum m-am aşteptat: când au văzut că muşchii noştri sunt mai mari decât ai lor, capitularea a venit repede. A durat atât de mult finalizarea hârţogăriei: tratatul de aderare, discutarea clauzelor şi excepţiilor, statutul lor în cadrul coliţiei, taxe, contribuţii, membrii pentru întâlnirile comune… Exact partea care-mi suge energia ca o liptoare proaspăt ieşită din cura de slabire şi de care nu pot să scap, orice-ar fi. Important e că s-a terminat, într-un final!

Încep să realizez de ce-mi tot vin amintiri din copilărie. Cred că subconştientul tot încearcă să-mi zică: ”Fraiere, mai ia o pauză! Încarcă-ţi bateriile…”

Ştie că am avut parte de prea multă explorare în metalul rece al crucişătoarelor spaţiale.

De prea multă încrâncenare pentru dezvoltat tehnologii noi care să dea un avantaj cât de mic asupra concurenţei.

A fost prea mult timp petrecut pe planete cu atmosferă ciudată, plante şi animale dubioase şi zile mai scurte sau mai lungi decât cele de pe Pământ. Şi prea multe rase cu obiceiuri ciudate.

S-a acumulat prea multă oboseală din goana după bani şi victorii comerciale.

Şi-au fost (şi vor fi) prea multe probleme cu producţia

Iar dacă subconştientul din dotare nu e prietenul meu cel mai bun, atunci cine?!

Mi-e clar că trebuie să-mi conectez „bateriile” la Pământ, la locurile de unde nu ştiam cum să fug mai repede atunci când eram acolo. La pământul unde Juan  produce resurse necesare celor ca mine. Ba chiar cred că s-ar putea să-mi placă să fiu numai ochi şi urechi la conversaţiile cu supraveghetorii şi muncitorii, să fiu umbra lui mai mică atunci când va intra să vadă cum e solul şi când va inspecta calitatea recoltei. Cât despre negocieri… o să zic pas, că-s sătul!

E momentul să-l văd în sfârşit pe Juan pentru prima dată de când ne-am despărţit.

După atâta timp o să fie sigur ciudat. O să vedem ce a făcut viaţa cu fiecare dintre noi. Dar până la urmă, asta face parte din plăcerea descoperirii.

Abia aştept să ne aşezăm împreună pe un raft…ăăă…adică pe o bancă şi să începem o frumoasă prietenie. :)

*

Aceasta este o lucrare de ficţiune. Orice asemănare cu persoane şi evenimente reale e pur întâmplătoare.

Pe de altă parte, orice asemănare cu şi între „Puerto Rico”, „San Juan” şi „Race for the Galaxy” este absolut intenţionată. Tot la fel cum trăsăturile tatălui pot fi remarcate cu uşurinţă la copiii lui.

Mai citește și:

Trackbacks for this post

  1. (ON sau OFF) line? | Eugenisme

Leave a Comment