Câştigator concurs “Ne-ai scris?” – Eugen Demeterca

Cred că toată lumea e de acord că toţi am fost la un moment dat copii.

Mai puţin cei care n-au fost, desigur! Sau doar nu vor să recunoască?

Sunt unii…

De fapt nu sunt chiar calificat să vorbesc şi pentru alţii, când (probabil) doar singularul e cel care se apropie periculos de adevăr…

EU n-am crescut niciodată… decât în înălţime.

Tre’ să recunosc totuşi, că ăsta nu e deloc un lucru rău: se mai dă lumea din faţa mea, când şi când. Şi pot să respir mai uşor în autobuz. Aaa…şi mă doare mai tare când cad, dacă chiar interesează pe careva o bucăţică din reversul medaliei.

Dar mă abat de la calea cea dreaptă şi-ar fi bine să n-o fac pe-o distanţă prea mare! Să revin, totuşi, la oile mele.

Nu ştiu la voi cum a fost, dar în fazele mai de început ale copilăriei mele (neîntrerupte până acum – repet) s-au creat nişte obiceiuri, preferinţe, nişte afinităţi şi aversiuni care au rămas neschimbate până în ziua de azi. Parcă sunt şi nişte teze din psihologie care spun mai pe lung şi mult mai inteligent ce-am înghesuit eu într-o frază amărâtă.

Şi cum am scris deja o lucrare de licenţă în alt domeniu, nu trebuie să se sperie nimeni c-o să mă apuc să intru în detalii inutile şi plictisitoare pe acest subiect de nişă. O să mă limitez la ce  e relevant pentru cazul de faţă. Sper, cel puţin!

Ei bine, când eram mai mic decât acum, îmi plăcea sa mă joc cu maşinuţe; câteodată şi cu păpuşi (NU erau ale mele!!!) pentru diversificarea experienţei; îmi plăcea să mă urc în copacii altora şi să mănânc în cea mai mare grabă fructele de acolo; era plăcere pură când proprietarii nu mă prindeau chiar dacă mă fugăreau până-mi deveneau tălpile incandescente (aş vrea să pot jura pe roşu că am reuşit de fiecare dată); îmi plăcea să sar de pe garajele din spatele blocului; îmi plăceau la nebunie pepenii; eu şi desenele animate? prieteni la cataramă!; îmi plăcea „Teleenciclopedia”;  eram îndrăgostit de „Calypso” şi, prin extensie, de Jacques-Yves Cousteau (sau invers).

Când această ultimă combinaţie mi se înfăţişa în spatele sticlei televizorului, ochii nu mi se mai dezlipeau de acolo. Superglue? Rudă săracă pe lângă legătura chimicopsihică „lipitpetelevizor” a cărei formulă o cunoşteam doar eu. Au fost şi (prea multe?) momente în care, pe lâgă ochii care încercau să surprindă culoarea din spatele ecranului alb-negru, erau şi mâinile proprietate personală acolo, care încercau să simtă textura vegetaţiei de după sticlă, pielea vietăţilor, ascuţimea stâncilor, temperatura apei…

Nu simţeau decât nuiaua din mâna mamei: „ Nu sta aşa aproape că-ţi strici ochii!!!”. Nu-mi dau seama cum „antidotul” ăsta a funcţionat întotdeauna căci lipiciul era de cea mai bună calitate… :)

 

La un moment dat n-am mai suportat bariera răutăcioasă a sticlei care-mi împiedica contactul cu explozia de culoare, cu oamenii şi creaturile minunate pe care le vedeam dincolo de ea. Am aşteptat ca Jacques să ajungă într-un loc cu mai puţină apă ( nu voiam să fac inundaţie în casă, plus că nu ştiam să înot prea bine) şi-am luat-o hotărât, cu ciocanul în mână să-i eliberez pe cei care voiau să ajungă la mine şi nu puteau.

Noroc că avea taică-miu meci după aia, că probabil n-aş mai fi reuşit să stau 2-3 săptămâni pe şezutul din dotare şi-ar fi trebuit să caut altul, de împrumut.

Dar, la cum ţipam şi băteam din picioare de mă auzeam şi-n oraşul vecin, taică-miu a trebuit să pună în practică principiul „cel mai deştept cedează”. Aşa că a oftat profund, a adus şurubelniţa şi-a desfăcut spatele televizorului să vadă şi prostu’ despre ce-i vorba. Cu explicaţiile de rigoare, e posibil să fi priceput până la urmă, că n-am mai avut gânduri criminale după aia…

Nu mai ştiu cât eram eu în stare să înţeleg din subtitrare dar ca să fiu sincer, nici n-aveam nevoie!

Ţărmuri luxuriante sau golaşe, delte, estuare, arhipelaguri, marea nesfârşită, oameni (aproape) normali care se puteau transforma în semizei acvatici biomecanici, bancuri de peşti obişuiţi sau exotici, mai mici, mai mari, uriaşi şi gigantici, animale şi animăluţe de pe uscat, plantele minuscule şi copacii gigantici, toate îmi vorbeau într-o limbă pe care o înţelegeam perfect!

Tânjeam să fiu şi eu acolo!

Se pare totuşi că nici nu-mi era scris, nici în frunte pus să ajung prin proximitate…

Atunci când priveam eu cu bale pe la gură, ai mei nu prea se scăldau în bani. Plus că era periada anilor ’80 şi chiar dacă ar fi avut bani, ar fi fost degeaba. Şi-n afară de asta, nici nu-i interesa. Plus că nici n-ar fi vrut.

Între timp am învăţat că face bine la imagine să-mi mai dau cu şerveţelul pe la gură…

Chiar şi tânjind fără bale în locuri vizibile, în condiţiile independenţei personale şi lipsei restricţiilor politice, tot n-a fost să fie…

Aşa că am trecut-o la categoria „când o să fiu miliardar”. Sau măcar milionar. Prin urmare mă rog în fiecare seară să câştig şi eu la Loto. Tre’ să am şi eu vreo şansă, chiar dacă nu-mi cumpăr niciodată vreun bilet…

Partea proastă e că nici n-am găsit  vreun surogat mulţumitor… :(

Timpul nu stă. Curge şi suntem şi noi prinşi în trecerea lui, indiferent dacă ne place sau nu lucrul ăsta. La un moment dat, acest timp limpede şi frumos curgător m-a dus vijelios la Comarnic.

Şi alţii s-ar putea să-şi mai aducă aminte, că n-am fost singur şi ne-am mai şi simţit bine împreună.

Acolo am putut să văd de unde sare iepurele. Locul exact de unde a sărit a fost „pălăria” lui Costi de la Boardgames Blog şi „iepurele” se chema… ”Archipelago”!

Culorile cutiei m-au vrăjit: erau culorile exotice pe care televizorul copilăriei mele refuza să mi le arate. Universul lui Cousteau era acolo, la o întindere de mână: albastru adânc care mă invita să-i mângâi undele cu ceva plutitor, verde hipnotic care mă incita să-i explorez nuanţele, plaje pârguite, numai bune de cules… ăăă, folosit…

Şi ne-am pus noi, cei trei vajnici exploratori, la trecut prin sită toate aspectele arhipelagului.

Şi au ajuns închipuirile să se măsoare cu realitatea…

Bineînţeles că perioada în care se desfăşoară jocul n-are nici o legătură cu perioada activităţii exploratorului meu preferat. Desigur că jocul nu e interesat de explorare submarină, ci de explo…atare. Probabil tot de la perioadă se trage. Şi nici nu exista cineva în joc care să filmeze toată tărăşenia…:(. Un mare minus, dar, când ai uitat ce s-a întâmplat la sesiunea anterioară, poţi să mai dai o partidă! J

Acţiunile pe care poţi să le faci sunt mai multe decât cele făcute în mod uzual de echipajul navei „Calypso” iar interacţiunile din cadrul jocului mai complexe.

Dar în capul meu eu eram cel puţin un strămoş al domnului Jacques, poate un pic mai lacom şi dornic de căpătuire. Ce să fac, alte vremuri, alte scopuri… ştiinţa încă nu ajunsese pe cele mai înalte culmi. Eu doar trebuia să strâng banii pentru nevoile ştiinţifice ulterioare!

Mi s-a părut foarte tare că eşti în competiţie nu doar cu jucătorii de la masă ci şi cu concurenţa de PE masă! Nu e vorba de vreo cadână care să te hipnotizeze cu mişcări unduitoare din buric şi nici de vreo „felină” (mai mult sau mai puţin) autohtonă în vreun parteneriat cu o bară inoxidabilă. E chiar… jocul!

E foarte posibil ca, în ciuda planurilor filantropice minuţios gândite şi a naturii eminamente bune şi altruiste a jucătorului, nativii arhipelagului să nu vadă mai departe de acţiunile exploatatoare. Şi să nu te creadă când le zici că trebuie să tragă până la epuizare pentru un bine mai mare decât sunt ei în stare să vadă din poziţia aplecată în care trebuie să muncească…

Aşadar, ca să nu câştige indiferent cine e pe masă şi să piardă toţi cei de pe lângă, trebuie menţinut un echilibru cu mâna de lucru baştinaşă. Cumva semicooperativ, dar cu un singur câştigător la final.

Mi-a plăcut şi că nu se joacă cu toate cărţile pe masă. Adică…sunt toate cărţile pe aceeaşi masă dar unele sunt secrete pentru concurenţă. Fiecare jucător are nişte scopuri ascunse celorlalţi, pe care poate să le facă sau nu.

Şi  ca să nu aud zicându-se că l-am pomenit degeaba pe domnul JY Cousteau, tre’ să spun că arhipelagul nu e prezent pe vreo hartă detaliată atunci când îl privim pentru prima dată. Nici măcar pe una mai schematică. Dar ţărmurile îmbrăţişate alene de valuri parcă fac cu ochiul şi insinuează că ce se vede e doar vârful bomboanei de pe coliv… ăăă, tort.  Sunt aşa de…mmmmbietoare încât te fac să vrei să explorezi, să adaugi culori exotice spaţiilor albe de după  plajele de pe hartă … Iar hexagonele din joc nu există decât ca să îndeplinească această dorinţă arzătoare!

Plus că fiind vorba despre mine, cum mă şi văd în rolul de vrednic înaintaş al vestitului oceanograf nu puteam să mă arunc de la început în abisurile apelor sărate. Dacă nu văd fundul ( al oceanului, desigur), mă emoţionez, mă pierd cu firea şi-ameţesc!

M-am gândit că e mai bine s-o iau uşor, cu o baie într-un râu mai mic (pârâiaş?), sau dacă mă dă curajul p-afară, chiar şi-ntr-o baltă. Bine, bine: o să mă risc şi la un lac…

Şi dacă tot explorez, o mică exploatare pe ici, pe colo n-are cum să facă rău, nu? Ne gândim şi-un pic mai departe de ziua de mâine, la faptul că mai pleacă părul deştept de pe capul prost, mai creşte cocoaşa şi poate îmi iese să pun ceva de-o parte pentru zile negre…

Adică dacă tot există o piaţă prietenoasă din două bucăţi (internă şi externă) să n-o folosească doar paianjenii, nu? Să-i permitem să-şi împlinească destinul, îmbogăţîndu-mă şi pe mine pe ici pe colo, prin locurile esenţiale… Vorbesc de bogăţia în experienţă jucătoristică şi doar incidental despre cea în… puncte de victorie.

Precizez pentru că nu vreau să fiu înţeles greşit şi să-mi aud vorbe cum că-s lacom sau c-aş vrea cumva să câştig sau…mai ştiu eu ce!

Jocul mi-a încântat ochii şi mi-a gâdilat neuronii acum ceva (mai multă) vreme, motiv pentru care am rămas mai mult cu impresiile de ordin afectiv. Detaliile au fost clare şi precise atunci, aproape de fericitul eveniment dar timpul le-a mai tocit colţurile şi le-a mai şlefuit marginile. Mă tem că cimentul timpului chiar a şi contopit unele dintre ele fără ca eu să-mi dau seama!

Dar în ciuda difuziei detaliilor fine, memoria afectivă îmi povesteşte cu limbă dulce şi cuvinte suave despre frumuseţea vizuală şi despre complexitatea care-mi place…şi dacă nu am încredere în ea, atunci în cine ?!?

Cum jocul nu e prezent prin colecţiile cercului meu obişnuit de prieteni-jucători, n-am mai avut ocazia să-mi confirm primele impresii şi să ajung să văd tot ce poate să-mi dea. Aşa că m-am simţit obligat să încerc să aduc jocul mai  aprape de mine şi de ei.

Pentru că nu-mi dau seama cum pot ei (prietenii mei) să trăiască fără să fi vazut şi să fi interacţionat măcar o dată cu această lume, poate mai satisfăcătoare decât un vis ero(t)ic. :)

Eu măcar am vazut-o o dată!

În plus, să am propriul meu arhipelag doar la o deschidere de uşă de dulap…să pot să intru oricând în pielea lui Cousteau (o piele indigenizată, desigur, luând în considerare diferenţele menţionate)…ar fi NEPREŢUIT! :)

Aşa că-mi ţin pumnii cât pot eu de tare!

Şi le mulţumesc tuturor celor care fac acelaşi lucru pentru mine!

Mai citește și:

Leave a Comment