Câteva gânduri și impresii despre jocurile pe care le-am încercat pentru prima oară în februarie 2019

Am avut parte de un februarie fructuos. Am jucat 15 jocuri diferite, din care 6 noi. Aleg să nu spun nimic despre Evolution (2014), pe care l-am testat doar în versiunea digitală pe Android și nu a fost o experiență tocmai plăcută. Nici modul în care s-a făcut implementarea și nici gameplay nu mi s-au părut demne de laudă, așa că mai bine tac.
Dar despre restul 5 trebuie să spun câteva cuvinte.

Kolejka (2011) – 1 partidă, nota 5

Da, jocul a stârnit nostalgii atunci când am văzut ilustrațiile cu alimentara și pachetul de Carpați. Da, pusul pionilor la coadă mi-a trezit amintiri nu prea fericite din anii ’80. Dar nu, nu mi-a plăcut deloc haosul care decurge din jucatul cărților și întorsul jocului cu susul în jos – care nu prea are legătură cu perioada comunistă, oricum. Nu poți să-ți faci niciun plan, dar nici nu cred că eu și planurile mele suntem parte din publicul țintă. Nu poți să te superi când ești trimis la capătul cozii, deși erai primul. Și nu cred că poți fenta în vreun fel king making. Inevitabil, câteva din acțiunile prin care crezi că te ajuți pe tine vor ajuta, de fapt, mai mult pe alții.

Cu siguranță, nu am reușit să surprind “spiritul jocului”. Dar, cum ziceam, nu sunt parte din publicul țintă. Poate cuplurile de părinți care au trecut prin acele vremuri și vor să arate copiilor cum era “pe vremea mea”. Eu prefer să-i arăt lui Damian un documentar și să joc altceva.

Crusaders: Thy Will Be Done (2018) – 1 partidă, nota 7

Când vine vorba de jocuri în ediție Deluxe, Tasty Minstrel sunt specialiști. Poate nu au cele mai reușite ediții de acest gen, dar sigur au multe jocuri care au primit tratamentul deluxificării. Uneori diferențele între ediții sunt destul de mari, alteori nu prea. Iar Crusaders nu se prezintă deloc rău: planșe double layer, piese din metal, miniaturi din plastic și lemn (astfel încât poți să alegi varianta preferată), box sleeve pentru cei care doresc o șosetă pe cutie.

Pe partea de gameplay, însă, nu am fost la fel de impresionat:

  • Mecanismul central e un Mancala precum în Trajan, dar invers: alegi acțiunea de pe care iei piesele, nu cea pe care pui ultimul token.
  • Ai un tablou personal de pe care pui pe planșă clădiri și care generează beneficii tot mai puternice. Îmi aduce aminte oarecum de Terra Mystica sau Gaia Project.
  • Setup variabil cu bonusuri și inamici împrăștiați pe o planșă neschimbată de la o partidă la alta, dar diferită pentru 2 sau 3-4 jucători.
  • Abilități diferite pentru fiecare jucător, unele mai intuitive, altele care cer o oarecare experiență în manipularea pieselor din Mancala.

Pe ansamblu, un Euro solid, de durată potrivită, cu reguli simple și gameplay destul de incitant. Dar eu prefer fie interacțiune mai multă la o astfel de durată de joc, fie un joc mai complex dacă tot nu prea există interacțiune. Deci, în ciuda aspectului grafic foarte bun pentru ambele ediții (retail și Deluxe), mi-e teamă că inima mea bate mai tare pentru alte jocuri.

Ascension: Delirium (2018) – 2 partide, nota 8

O perioadă destul de lungă am stat departe de Ascension și am crezut că n-o să pun mâinile pe o asemenea hidoșenie. Apoi în 2012 ne-am îndrăgostit și până în 2015 l-am jucat în toate formele, adică toate seturile Year OneYear Four. În 2015 a apărut Dreamscape și visul (a pun, yay!) a început să se destrame. Mi-am dat seama că nu-mi place chiar TOT ce a apărut, așa că am păstrat doar Year Three (în varianta Collector’s Edition, pentru a beneficia de noul standard grafic) și Year Four.

Dreamscape a introdus noua resursă insight, Dreamborn cards și Dream deck. E un set pe care îl joc cu plăcere în varianta digitală, dar mă deranjează că:

  • Nu poate fi combinat cu niciun set din cauza Dream deck care e critic pentru câștig.
  • Cărțile pe care le primești în Dream deck pot fi extrem de slabe sau extrem de puternice, ești la cheremul sorții, care îți mai dictează și ce cărți apar din deck-ul central. Deci cam multă soartă.

Următoarele 3 seturi au explorat tot felul de teritorii pe care eu le-am considerat “dubioase” și care au răcit tot mai tare dorința mea de a cumpăra the new and shiny stuff:

  • Alternanța zi-noapte și cost combinat (runes + power) pentru cărți: War of Shadows.
  • Monștri care pot fi aruncați în deck-ul adversarului pentru sabotaj și abilități care pot face banish în momentul achiziției la ceva ce ai jucat deja: Gift of the Elements.
  • Controlul unor cărți always available și tug of war pe această temă: Valley of the Ancients.

Apoi a apărut Delirium. Și soarele a răsărit din nou pe strada mea.

Setul acesta ia multe lucruri bune care au fost introduse treptat în anii anteriori, cum ar fi resursa insight, efectele (unite, echo, serenity) și multe combos pentru Mechana Constructs. Revin Dreamborn cards, dar nu există Dream deck. Pe ce cheltui insight atunci? Pe recur, un efect care îți permite să repeți acțiunea unei cărți. Cool! Și pe Delirium die, care îți poate da resurse, cărți sau banish. Ce?? Un zar?? Nu e chiar atât de haos pe cât pare, dacă te obișnuiești să-ți faci bine managementul turei: când poți, dă cu zarul la început, ca să știi ce primești și ce poți face mai departe.

Evident, setul nu e perfect (am ales să renunț la mica licitație pentru câteva Constructs), dar de-abia aștept să joc următorul set, Deliverance, și să le combin. Pentru că, după mulți ani de așteptare și dezamăgiri, seturile Ascension se pot combina din nou. Cu succes și fără scrâșniri din dinți.

Underwater Cities (2018) – 1 partidă, nota 8

Tema e deosebită.

Felul în care cele 3 categorii de acțiuni de pe planșă se combină cu jucatul cărților în 3 culori e ingenios.

Multele tipuri de cărți, valoarea ce depinde de momentul jocului, acțiunea pe care o poți face acum vs. producția pe care o obții în viitor sau punctele ce se acordă la final – toate aceste elemente formează un hand management foarte solid.

Există însă câteva elemente care nu mi s-au părut prea bine realizate:

  • Am impresia că un flow optim presupune jucarea unei cărți la fiecare acțiune, fără excepție. Ori asta depinde de luck of the draw pentru că e posibil să nu primești culoarea dorită tot timpul, dată fiind și limita de 3 cărți la finalul turei.
  • Trecerea de la 2 la 3 jucători se face foarte frumos întorcând planșa de joc și beneficiind de mai multe spații de acțiune. Dar trecerea de la 3 la 4 jucători implică doar introducerea unui jeton ce permite copierea contra cost a unei acțiuni deja selectate. Poftim?! Vladimir, știu că poți mai bine. Te rog să te mai gândești până la Second Edition.
  • M-am obișnuit să nu mai văd tokens de carton pentru resurse. Așa că am fost neplăcut surprins când am făcut punch. Visul meu de a vedea numai punchless games s-a spulberat. Da, Gùgōng Deluxe, tu ești de vină…

În concluzie, nu cred că vreau să-l joc în mai mult de 2 jucători, pentru că interacțiunea e minimă și durata de joc crește cu o oră pe fiecare jucător fără să aducă vreo schimbare în gameplay. Da, puteau să pună mai mult accent pe calitatea pieselor: planșele subțiri chiar nu mă deranjează, dar tokens de carton pentru resurse sunt de acum 20 ani. Nici ilustrațiile de pe planșe nu-s grozave. Dar tema și deciziile agonizante îmi plac tare mult. Plus că planșele jucătorilor la finalul jocului chiar arată ca niște rețele subacvatice de clădiri.

New Frontiers (2018) – 2 partide, nota 9

L-aș putea caracteriza drept o combinație între Race for the Galaxy the boardgame (așa cum bine scrie pe cutie) și Puerto Rico in space. Pentru că păstrează iconografia, elemente de artwork, planetele, developments și flow of the game din RftG, dar revine la celebra selecție de roluri din PR. Asemănările cu acesta din urmă sunt mai mult decât evidente:

– Tabloul de unde poți să cumperi developments (clădiri în PR) – dar de data asta există un element de variabilitate ce nu exista în PR, decât după adăugarea extensiei New Buildings.
– Coloniștii care vin să activeze planetele și care lipsesc în RftG.
– Importanța înțelegerii rolurilor, a urmăririi mersului jocului (mai ales a tabloului fiecărui jucător) și evitarea alegerilor care pot duce la king making.

Nu cred că mă hazardez când spun că e un joc excelent, deși nu l-am explorat suficient. Îmi plac componentele (piesele gigant de plastic, planetele mari și încăpatoare, tablourile personale), îmi place cum e structurat regulamentul, îmi place că există o variantă de joc cu hidden goals inclusă. Sunt convins că jocul poate fi extins cu ușurință pe orizontală – prin adăugarea de planete și developments noi – și pe verticală – prin adăugarea de twists care să schimbe pe ici și colo strategiile și savoarea gameplay. Nu prea îmi convine prețul mare ($69.95), dar mă bucur că Tom Lehmann a petrecut mult timp rafinând jocul și Rio Grande nu a făcut compromisuri de calitate.

Vă mulțumesc.
Cheers!

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.