Câteva gânduri și impresii despre jocurile pe care le-am încercat pentru prima oară în ianuarie 2019

Acum câțiva ani scriam cu regularitate sesiuni de “impresii după primul joc”. Am creat chiar și o categorie pentru articole numită “impresii de început”.

Apoi a urmat o perioadă plină de îndatoriri casnice prin 2013-2014 (găsirea unui apartament, mutarea, etc.), apoi s-a născut Damian în 2016, apoi Damian a fost mic… și n-a mai fost timp de nimic (rimă!).

Am decis să reiau acea serie de impresii și s-o mențin cu regularitate, mai ales că ianuarie a fost o lună deosebit de bogată în jocuri noi. N-o să insist asupra felului în care se joacă, a regulilor sau a mecanicilor din jocurile amintite. Mai degrabă voi încerca să surprind ce am simțit și ce gânduri mi-au trecut prin minte în timp ce jucam și după ce partida s-a încheiat. Dar, de dragul unei argumentări care să aibă sens, probabil voi explica niscai lucruri despre mecanicile care m-au impresionat, dezamăgit, șocat sau elementele grafice care m-au încântat sau oripilat.

Jocurile sunt ordonate crescător după nivelul de plăcere și satisfacție resimțit la finalul partidei.

 

 

Carpe Diem (2018) – 1 partidă, nota 6

Ori m-am săturat eu de felul în care Feld face jocuri, ori Feld nu mai face jocuri ca “pe vremuri”.

Mi-a plăcut cum se face draft pentru tiles, dar nu m-a încântat deloc construcția de peisaj pe planșa personală.

Mi-a plăcut lupta pentru scoring cards la final de rundă, dar mi-a displăcut agresivitatea mascată – poți alege să blochezi anumite cărți chiar dacă nu îndeplinești condițiile, ceea ce poate conduce la frustrări și/sau king making pentru jucătorul care nu e afectat.

Un rol negativ au jucat, cu siguranță, și culorile componentelor și elementele de grafică, mult prea dificil de diferențiat în anumite situații. În acest moment n-aș putea spune dacă ediția viitoare cu grafică îmbunătățită va fi un stimulent suficient pentru a-i mai da o șansă.

 

Smartphone Inc. (2018) – 1 partidă, nota 6

Un joc economic cu o temă modernă și un dichis pe care mulți îl găsesc deosebit din ce am citit pe BGG (planificarea în secret a acțiunilor înainte de fiecare rundă cu ajutorul câtorva planșe mici cu simboluri), dar cu rădăcini în jocurile economice mai vechi.

Produci telefoane, încerci să te specializezi pe diverse tehnologii care te fac atractiv în piețele unde ești prezent sau în care vrei să te extinzi, vinzi telefoanele la prețuri mai mari sau mai mici în functie de anumite criterii de decizie.

Pe ansamblu, jocul este destul de scriptat și am simtit prea multe constrângeri în faza de planificare. În plus, pentru că planificarea se face în secret fără să ai habar ce planuri au ceilalți, există un oarecare nivel de haos. În fine, se pare că nimănui nu-i pasă de pierderi sau costuri de producție: indiferent cât de slab te descurci într-o rundă sau câte telefoane arunci la gunoi, în runda următoare o iei de la capăt ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat și ai resurse să produci cât vrei.

 

Gizmos (2018) – 1 partidă, nota 6

Aș fi preferat un săculeț în locul acelui dispenser care blochează permanent anumite bile și strică factorul random.

Aș fi preferat cărți de o dimensiune ce poate fi pusă în sleeves.

Ar fi fost minunat ca fiecare jucător să înceapă cu o abilitate diferită.

Și mi-aș fi dorit elemente grafice mai integrate în temă.

Dar am primit un dispozitiv care nu e deloc practic, cărti urâte pentru care nu am găsit sleeves și decizii extrem de simple într-un joc mai degrabă despre activitatea contabilă a unui fabricant de gizmos, decât despre fabricarea lor propriu-zisă.

Sigur, e interesant să încerci să faci combos pentru diferitele acțiuni, dar totul se întâmplă într-un cadru mult prea simplu pentru gusturile mele.

 

CO2: Second Chance (2018) – 1 partidă, nota 7

(și 8 partide de CO2)

Am așteptat acest joc timp de 3 ani ca pe o pâine caldă pentru sanvișul la care salivam după un post de 30 zile.

Poate nu am citit cu atenție atunci când s-a scris că elementul de noutate și marele selling point e varianta de joc complet cooperativă.

Poate am uitat că în jocul anterior și în cel prezent poți face doar una din trei acțiuni foarte clar definite și de multe ori situația de pe tablă nu îți dă de ales.

Poate îmi doream să pot închide capacul cutiei după ce voi fi pus toate piesele înăuntru, dar insert-ul a spus NU.

I-am dat a doua șansă. Nu a punctat suficient de mult. Între timp m-am schimbat și eu, a mai scos și Vital (și alții) jocuri care m-au făcut să spun WOW, deci nu mă mai mulțumește chiar orice. Iar jocurile cooperative chiar nu mă atrag de nicio culoare. Mă consolez cu gândul că Vital știe să facă jocuri mai bune și sper că CO2 va rămâne cel mai de jos punct în care poate ajunge – ceea ce n-ar fi deloc rău.

 

Architects of the West Kingdom (2018) – 1 partidă, nota 7

Premisa de bază e banală: adună bani și resurse, angajează personaje cu puteri speciale, construiește clădiri care îți dau puncte.

Elementul de unicitate e felul în care se face worker placement: fiecare muncitor plasat își unește puterea cu cei plasați anterior și împreună fac lucruri mari.

Asta până când ceilalți jucători consideră că s-a format o trupă prea mare ce trebuie oprită și atunci îi arestează pe toți și îi trimit la închisoare, de unde pot fi recuperați de posesorii originali.

Mi s-a părut amuzant elementul de timing (când decizi că e profitabil să arestezi câte un grup, când crezi că e momentul oportun să ieși din inchisoare pentru a nu suferi penalități) și mi-au plăcut celelalte decizii ce țin de eliberarea prizonierilor și folosirea căilor ilegale de a obține bunuri.

Un joc pe care l-aș mai juca pentru că e accesibil, scurt și destul de fun, dar nu simt nevoia să-l am în colecție.

 

Twice as Clever (2019) – 7 partide, nota 7

(și 40+ partide de That’s Pretty Clever sau Ganz Schon Clever, cum preferați)

Am jucat doar aplicația solo pe Android.

Dacă ar fi să fac o predicție aș spune că, deși e de două ori mai clever decât originalul, va aduna doar jumătate din fan base-ul primului joc. Poate chiar mai puțin.

Asta din cauză că e mai dificil să calculezi scorul și să evaluezi care e alegerea optimă după fiecare roll.

În plus, par să fie mai multe modalități de a face scor maxim, iar în jocul original exista doar una: peste 35 puncte la cea mai slabă categorie + scor maxim la minim o categorie + 4 vulpi.

Cea mai mare schimbare e însă “transferul” de responsabilitate de la designer la jucător. În GSC galben și albastru aveau valori predefinite și la verde existau praguri minime. Deci foarte ușor de luat o decizie. Acum lucrurile sunt mai nuanțate:

– galben are valori predefinite și fiecare se poate bifa o dată pentru bonus și a doua oară pentru scor;
– poți să selectezi ce valori vrei la albastru, dar fiecare trebuie să fie mai mică sau egală cu cea anterioară;
– poți să selectezi ce valori vrei la roz, dar ce e sub pragul afișat nu aduce bonusuri;
– poți să alegi ce vrei pentru verde, dar scorul se calculează prin diferența perechilor de numere (primul sau ambele având și un multiplicator x2, x3, x4, etc).
– în plus, mai există zona gri care e și cea mai delicată, vă las să o descoperiți singuri. Și o nouă abilitate ce permite reintroducerea în joc a zarurilor deja alese în runda curentă. Plus posibilitatea de a marca 6 vulpi în total, probabil la fel de dificilă sau ineficientă precum bifarea celor 5 vulpi din GSC.

Cu alte cuvinte, dacă GSC era cel mai bine făcut roll ‘n’ write din acel moment, Twice as Clever îmi pare a fi opțiunea pentru gamers. Și încă nu am avut norocul să fac un scor peste 250.

 

Reef (2018) – 2 partide, nota 7

Un joc cu ture extrem de scurte (ia o carte de jos sau joacă o carte din mână) și planificare destul de ingenioasă: fiecare carte pe care decizi să o iei trebuie să-ți asigure două lucruri:

– cât mai multe puncte pentru ce ai deja pe tablă;
– piese pentru următoarele cărți pe care vrei să le joci.

Asta creează o dinamică foarte interesantă într-un joc atât de simplu și care pare atât de lipsit de variabilitate când te uiți la mica planșă de 4 x 4 și cele 4 culori de corali.

Nu înțeleg de ce se tot fac comparații cu Azul, pentru că nu există niciuna (Același publisher? Piese de plastic plăcute la atingere? Gateway games? Cutii pătrate de aceeași dimensiune?). Sunt experiențe de joc complet diferite, deși au cam același target group.

 

Mystic Vale (2016) – 1 partidă, nota 7

Am jucat – din păcate – o singură partidă, dar am fost – din fericire – inspirat să adaug de la bun început cele dintâi 3 extensii care asigură rejucabilitate, strategii diverse și extrem de necesarii lideri care dau o direcție partidei și savoare întregului.

Sistemul de card crafting e, într-adevăr, inovator și mai mult decât un simplu gimmick.

Deciziile pe care le iei constrâns fiind de numărul fix de cărți din deck sunt astfel extrem de diferite de deciziile dintr-un deck builder. Numărul de locuri în care poți pune un advancement fiind limitat, trebuie să te asiguri ca acel loc e ocupat cu maximum de eficiență.

Nu am ascultat de sfaturile din rulebook și am pus mai mult de un simbol roșu pe o carte fără nicio modalitate de a le mitiga efectul, ceea ce m-a costat scump.

În rest, abia aștept să-l explorez din toate unghiurile. Partidele sunt scurte, tura fiecărui jucător e rapidă. Doar setup-ul durează ceva mai mult pentru că trebuie pregătite cinci decks cu advancements și Vale cards.

Nu văd motive de a-l juca în mai mult de doi jucători. Nu consider, deci, că extensia Conclave e una necesară (mai ales că nu conține cărți noi), ea aducând un sistem de joc unde doi jucători sunt activi simultan, precum în Eclipse. Dat fiind prețul, era oricum o gălușcă greu de înghițit.

 

Crown of Emara (2018) – 1 partidă, nota 7

Avem 2 rondele separate cu câte 4 locații fiecare, 4 resurse de bază ce pot fi folosite pentru personaje cu abilități speciale sau pentru conversie în resurse avansate ce se transformă apoi în VPs.

Aceasta e premisa jocului – una banală, de altfel – și, timp de 18 ture cât îți ia să treci de 2 ori prin cele 9 cărți identice pentru fiecare jucător (dar trase în mod aleator câte 3 pe rundă), vei încerca să aduni VPs în 2 categorii. La final, categoria în care te-ai descurcat cel mai slab reprezintă scorul – precum ne-a învățat dl. Knizia că e cel mai bine.

Fiecare rundă e populată de un eveniment bening (în general) și de blesteme maligne (în particular) de la jucătorii ale căror planuri se năruie cu fiecare acțiune desfașurată de ceilalți. Căci tot jocul e un sistem de mici curse pentru a fi primul:

– care convertește resurse la o rată mai bună;
– care obține un rang ce aduce mai multe puncte;
– care plăteste pentru personajul de-abia apărut și care pare nesimțit de overpowered în comparație cu ceilalți.

Domnul Benjamin Schwer s-a îndeletnicit multă vreme numai cu jocuri de copii, iar debutul în zona medium Euros este unul strălucit. Îi țin numele scris pe carnețelul păstrat în buzunarul de la piept, lângă inimă (carnețel din care numele lui Stefan Feld a fost șters) și aștept și alte jocuri.

 

Endeavor: Age of Sail (2018) – 1 partidă, nota 7

(și 1 partidă de Endeavor)

Când am jucat prima ediție eram de mai puțin de un an în hobby și încercasem mai puțin de 10% din tot ce am jucat până în prezent. Eram, deci, cum se spune la români, “cu cașul la gură”. Nu m-a prins Endeavor. I-am dat nota 6 și am mers mai departe.

Adevărul e că acea primă ediție nu era cea mai arătoasa și nici gameplay-ul nu e chiar rupt din stele. E poate prea abstract pentru tema reprezentată. Și am impresia că devine repetitiv după 5 partide.

Ediția nouă face însă două lucruri foarte necesare:

upgrade semnificativ pentru toate piesele din lemn și carton, trays, tokens din plastic (da, sunt ușor de cucerit atunci când piesele sunt de calitate);
– mini scenarii (sau mini extensii) sub forma exploits care schimbă fiecare partidă cu nuanțe mai mult sau mai puțin subtile.

Ajută foarte mult și regulile simple, viteza cu care se succed turele și interactiunea dintre jucători. Nu cred că jocul va urca în topul personal mai sus de poziția 70-80, dar chiar și așa e în top 13% din tot ce am jucat. Ceea ce nu e puțin lucru.

 

Teotihuacan: City of Gods (2018) – 1 partidă, nota 7

Ni se oferă un amestec de mai multe lucruri pe care le știm deja din alte jocuri, la un preț rezonabil și cu o temă destul de bine integrată în mecanici:

– zaruri în loc de workers;
– muncitori care avansează în vârstă și apoi se pensionează în stele;
temple tracks;
– tehnologii care dau boosts în timpul jocului;
– un rondel uriaș în loc de spații cu acțiuni independente;
– bonusuri, set collection, salată de puncte cu varză.

Amestecul e bine făcut și majoritatea jocurilor de succes din ultimii ani se bazează pe lucruri testate în piață și care au demonstrat că funcționează bine, nu neapărat pe inovații formidabile care schimbă cursul istoriei și cutremură din temelii piața de boardgames.

Piramida 3D atrage privirile, iconografia e în mare parte accesibilă, variabilitatea din setup e foarte mare.

Lipsesc anumite lucruri de care văd că s-au îngrijit în extensie (puteri speciale pentru fiecare jucător) și partidele parcă sunt puțin prea lungi. Plus că sunt multe piese în mișcare și multe lucruri de care trebuie să ții cont sau să le marchezi la aproape fiecare acțiune.

Sper că e primul joc de la NSKN (Board&Dice, mai nou) care îmi va rămâne în colecție. Că restul nu au reușit să-mi intre în grații.

 

Everdell (2018) – 3 partide, nota 8

Sunt câțiva elefanți în încăpere de care aș vrea să scap mai întâi:

– copacul e frumos, dar mai mult încurcă decât ajută;
– prețul (chiar și pentru ediția standard) e mult prea mare pentru ce primești;
– greu aș putea fi convins să îl joc în 3, niciodată în 4.

De cealaltă parte:

– ilustrațiile sunt minunate, forma resurselor e deosebită;
– numele clădirilor și a personajelor ilustrează foarte bine abilitățile acestora;
– variabilitatea e mare (locații pentru resurse, condiții de scor la final, momentul apariției cărților);
– dacă ești dispus să joci măcar 3 partide ca să descoperi potențialul de combos și să depășești frustrările generate de luck of the draw sau confuzia rezultată din zecile de abilități speciale (unele scrise cu un font enervant de mic), sunt șanse mari să găsești un joc ce-ți place. Dar discută mai întâi cu elefanții.

Jocul e de fapt un engine builder unde încerci să produci resurse și cărți aproape la fel de repede precum le consumi. Iar managementul cărților e mai important decât cel al resurselor, să nu vă lăsați păcăliți de worker placement și să credeți că e punctul central al jocului.

Jonglezi cu lemn, rășină și piatră pentru a construi clădiri, culegi berries pentru a ademeni animale. Precum în 7 Wonders, dacă ai construit deja clădirea, animalul vine singur să se instaleze și poti să folosești berries pentru altceva.

Ca în (aproape?) orice joc de cărți, luck of the draw e inerent. Multe abilități țin de timing (unele sunt foarte bune la început, altele excelente pe final) sau de starea planșei jucătorilor sau de cantitatea de resurse/cărți din mână, dar atunci când planetele se aliniază și motorul toarce ca o pisică, partida e o încântare.

Am pierdut cu jumătate din scorul adversarului, am câștigat adunând de două ori mai multe puncte. Am învățat să am răbdare până adun măcar 5-6 cărți în tablou și creez o oarecare sinergie între diversele elemente. Pentru că sinergii sunt peste tot: între animale și clădirile de rezidență, între diferite clădiri, între cărțile de scor și abilitățile din tabloul personal.

Pe ansamblu, un joc cu multe bune și puține rele care sper să adune cât mai repede 10 partide. Dar scump, dom’le, scump!

 

Newton (2018) – 1 partidă, nota 8

Destul de rar am văzut în ultima vreme jocuri fără zaruri din “școala italiană”. Sper că valul s-a încheiat odată cu Coimbra și se vor explora noi teritorii (vezi Barrage, de exemplu).

Iar de ar fi să înlocuiești zarurile cu ceva ce-ți poate oferi flexibilitate și un sistem ce generează decizii agonizante… nu poate fi decat un deck de cărți.

Tema nu e punctul forte, ar putea fi aproape orice. Nici elementele de noutate nu sunt foarte prevalente, în afara tabloului personal unde joci cărți și faci cele 5 acțiuni tot mai flexibile (puternice) de-a lungul jocului. Dar, cum spuneam și mai devreme, nu originalitatea e la mare căutare, ci coeziunea pachetului oferit sub formă de experiență de joc.

Ce faci, de fapt, în joc? În mare, lucruri pe care le-am văzut deja:

– te miști pe o planșă ce reprezintă Europa și culegi bonusuri sau marchezi destinații;
– pui cărți în bibliotecă în funcție de destinațiile pe care le-ai vizitat și de simbolurile jucate pe tabloul personal;
– urci pe un track care aduce bani (extrem de necesari când călătorești prin Europa sau vrei să faci boost acțiunilor) și bonusuri;
– progresezi pe un tech tree stufos și destul de alambicat care aduce bonusuri și puncte la final.

Nimic nou. Poate acest tech tree care nu e liniar, ci are ramificații asemenea unui copac. Nu ai voie să te întorci din drum, dar ai mai mulți ucenici pe care îi poți trimite pe diferite ramuri.

Ce e interesant, e felul în care se selectează și se joacă acțiunile în fiecare tură. Începi jocul cu 6 cărți, câte una pentru fiecare acțiune posibilă (călătorie, bibliotecă, money track, tech tree, more cards + un joker) și joci câte o carte pe tură. Dacă ai mai jucat acea acțiune în aceeași rundă sau ai simbolul deja prezent pe tabloul personal din rundele anterioare, acțiunea e mai puternică sau mai flexibilă. Altfel o poți îmbunătăți cu bani – greu de obținut și greu de gestionat eficient. După 5 acțiuni se termină runda – iei una din cărțile jucate și o arhivezi pentru viitor – iar după 6 runde se termină jocul.

Poate sună mult 30 acțiuni (mai ales dacă ai jucat Vinhos), dar multe dintre ele vor fi irosite pentru lucruri extrem de banale precum adunarea a doi bani, progres pe tech tree un pas fără niciun beneficiu sau cumpărarea unei cărți care e necesară doar runda viitoare. Așa că fiecare acțiune e critică, fiecare ban e prețios, fiecare pion mișcat trebuie gândit și răs-gândit.

Precum în Lorenzo il Magnifico, fiecare jucător începe cu un set de personaje care pot fi jucate în momente cheie și oferă beneficii spectaculoase, dar de tipul one time.

Și precum în Gaia Project, m-am găsit de multe ori în situații în care trebuia să evaluez 3 succesiuni diferite de acțiuni cu rezultate diferite și oportunități pentru viitor greu de evaluat.

Una peste alta, îmi place jocul, deși nu am avut timp să-l aprofundez. Este genul de sistem care îți oferă multe posibilități și variante, dar variabilitatea din setup și acțiunile personajelor te vor ghida înspre o anume strategie/specializare ce merită dusă până în pânzele albe. Pentru că, dacă vei vrea să faci câte puțin din fiecare, n-o vei duce prea bine.

 

Asta e tot.
mulțumesc.
Cheers!

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.