Câteva gânduri și impresii despre jocurile pe care le-am încercat pentru prima oară în martie 2019

Martie a fost o lună destul de ciudată. Planificasem să joc alte lucruri, să aprofundez aparițiile lui 2018 și să definitivez top 10, dar planurile sunt făcute să fie anulate. Așa că am jucat jocuri cooperative, deck builders și dice chuckers mult mai mult decât jocuri de strategie complexe. Ceea ce e bine, pentru că schimbarea perspectivei și o gură de aer proaspăt sunt absolut necesare din când în când pentru a ieși din zona de confort. Dacă joci numai Euros pe bandă rulantă, la un moment dat încep să semene toate între ele. Și tu începi să te întrebi dacă e din cauza ta sau din cauza lor.

Dragon Castle (2017) – 1 partidă, nota 6

Am ezitat multă vreme până am decis să cumpăr acest joc. Pe de o parte, pentru că nu sunt fan Mahjong Solitaire, pe de altă parte pentru că – în general – nu prea mă dau în vânt după jocuri de dificultate mică. Dar cum majoritatea opiniilor pe care le-am văzut erau extrem de pozitive, am decis să-i dau o șansă. Jocul nu e rău. Componentele sunt foarte bine făcute, variabilitatea e asigurată, regulile sunt clare și poți să planifici cu câteva ture în avans.

Plângerile mele țin de alte lucruri:

  • Durează destul de mult timp să faci setup.
  • Odată ce mai mult de 2 jucători sunt în jurul mesei, timpul de așteptare devine prea lung pentru un joc atât de simplu.
  • Ești obligat de multe ori să faci mutări pe care trebuie să le faci, dar nu vrei, doar ca să scoți din joc piese și să ajungi la ce îți dorești. Cu ocazia asta mai creezi și oportunități pentru adversar.
  • Odată ce ai deja câteva piese întoarse pe planșa proprie și începi să întorci altele, fie e foarte fiddly să le rotești, fie uiți care erau deja rotite și care sunt proaspăt întoarse și unde ai putea să pui un acoperiș.

În concluzie, un joc cu piese frumoase, gameplay simplu, posibilitatea de a încerca lucruri noi în fiecare partidă dacă se folosesc cărțile dragon. Dar nu e pentru mine.

Wingspan (2019) – 1 partidă, nota 6

Ca să fiu scurt și la subiect, voi vorbi doar despre lucrurile care nu mi-au plăcut.

  1. Pentru fiecare mecanică din joc, am pe raft un joc care o face mult mai bine. Iar ansamblul nu mi s-a părut provocator, plus că nivelul de dificultate e cam scăzut pentru a justifica investiția de timp într-o partidă.
  2. Revenind la timp, în cele 60 minute sunt prea multe elemente de noroc ca să mă simt confortabil. E OK dacă adversarul a câștigat pentru că a jucat mai bine, e OK că a avut noroc când a tras 1-2 cărți. Dar când majoritatea elementelor ce generează puncte de victorie depind de luck of the draw (obiective de final de joc, abilități de pe cărți, obiective de final de rundă) sau roll of the die (disponibilitatea mâncării, abilități de pe cărți), atunci aș vrea să se termine în maxim 30 minute.
  3. Componentele sunt în mare parte bine făcute, dar acel tray pentru cărți devine enervant de inutil când folosesc sleeves groase, plus că nu am reușit să-mi dau seama cum să folosesc într-un mod optim cele 4 cutii de plastic. Nici ouăle, nici hrana și nici zarurile nu încap cum ar trebui.

E important de menționat că în mod clar nu fac parte din publicul țintă al jocului, dar am fost inclus în mod arbitrar în acest grup atunci când dl. Stegmaier a decis să scrie această frază în descrierea jocului, în acest moment încă disponibilă pe BGG și apărată vehement de mulți oameni: “Dacă îți place Terraforming Mars (DA!) și Gizmos (nu prea…), credem că acest joc va zbura (de) pe masa ta.” (traducere și adaptare proprie)

Ei bine… a zburat.

Cerebria: The Inside World (2018) – 1 partidă, nota 7

Mi-am dorit tare mult să găsesc un publisher care să aibă un portofoliu ireproșabil de la un capăt la altul și pe care să-l pot afișa cu mândrie pe raft. Deh, OCD. De fapt, mi-am dorit și un astfel de designer și credeam că Lacerda e acela, dar CO2 a avut alte planuri.

Calitatea componentelor e excelentă.
Regulamentul e clar, deși nu structurat optim.
Tema e inovatoare.
Mecanicile sunt bine implementate.
Rejucabilitate e enormă.
Dificultatea e mare și satisfacția unei victorii – pe măsură.

La prima vedere, jocul bifează cu brio toate cerințele. Dar experiența de joc a fost una anevoioasă.

Mai întâi, mi-au trebuit 2 lecturi de regulament și 3 vizionări de Gaming Rules! (40 minute calupul) ca să pot pune pe masă jocul în varianta de bază.

Apoi, durata acestei prime partide a fost de 3 ore. Odată cu trecerea la versiunea completă și abilitățile asimetrice ale spiritelor, mă aștept să rămână la fel sau chiar să crească, pentru că suma elementelor ce stau la baza luării fiecărei decizii crește.

În fine, planificarea turelor este practic imposibilă. Jocul nu se rezumă la adunarea de VPs din mai multe surse, ci la surprinderea acelor instanțe când ești cu un pas în fața adversarului – de preferat, pe ambele planuri (personal și comun) de unde se obțin puncte – și declanșarea scorului. Dar acest lucru este greu de realizat, pentru că și el urmărește exact același lucru: să domine zonele și frontierele, să aibă fortărețe, să pună în joc cărți și să le consolideze pe cele existente, să te saboteze unde te-ai instalat deja, să strângă resurse și să te surprindă cu o carte la care nu te aștepți într-un moment când ești cel mai puțin pregătit.

Știu că sunt mulți cei care adoră astfel de experiențe tactice, acest tug of war dintr-o parte în alta, acest etern conflict care se rezumă la câștigarea de mici bătălii ce însumează un război victorios. Mi-a plăcut și mie și m-a fascinat. Dar nu am nici timpul, nici partenerul și nici dorința de a juca o dată pe lună jocul pentru a rămâne regulile proaspete în minte și pentru a putea înțelege cât mai multe subtilități. Și decât să-l joc o dată pe an ca un n00b de fiecare dată… mai bine joc altceva, dar bine.

Menara (2018) – 1 partidă, nota 7

Cooperativele nu-mi plac deloc. Jocurile de dexteritate cu piese frumoase mă atrag însă. Și atunci, ce să fac? Să nu îi dau o șansă? Ba da!

Și bine am făcut. Căci deși gameplay nu e unic (Villa Paletti din 2001 îmi vine imediat în minte), e totuși diferit și foarte elegant: trage o carte, încearcă să faci ce ți se cere acolo, lasă tot ansamblul intact și într-o formă mai bună decât l-ai primit.

În principal, cărțile îți vor spune să pui sau să muți piloni de 5 culori pe planșe cu forme neregulate – dar foarte armonioase vizual – și uneori va trebui să te conformezi anumitor cerințe. Dacă nu poți, cartea devine o “pedeapsă” sub forma unui nivel suplimentar la care trebuie să se înalțe ansamblul. Odată pozițiile ocupate pe o planșă, o alta trebuie introdusă în joc, de preferat undeva cât mai sus pentru a satisface înălțimea necesară, dar poate fi adăugată și la baza construcției pentru stabilitate – caz în care mai primești o “pedeapsă” sub forma unui nivel suplimentar de realizat.

Te poți juca de o manieră relaxată, lăsându-te surprins de fiecare carte trasă și încercând să te adaptezi din mers. Sau poți juca foarte strategic și cu mitigarea tuturor riscurilor, așa cum am făcut noi: am studiat toate cărțile, le-am identificat pe cele dificil de realizat și apoi ne-am asigurat că în fiecare rundă eram pregătiți pentru aproape orice. De aceea, nivelul de dificultate easy ni s-a părut ușor, dar o bună introducere. Vă recomand să faceți la fel și apoi să treceți la nivelul mediu pentru provocări mai mari și distracție proporțională.

The Mind (2018) – 3 partide, nota 7

Am citit descrierea jocului la momentul apariției și am dat dismiss. Am urmărit apoi partida jucată la GameNight! și am dat din nou dismiss. Dintr-un motiv care îmi scăpa (poate mă intriga numele designer-ului, aplicat pe nu mai puțin de 6 jocuri publicate în 2018), am urmărit și discuțiile băieților de la Dice Tower.

“Nu e un joc, e doar o activitate”, îmi rămăsese în cap.

Și mai auzeam: “Jocul unde downtime e o mecanică”.

Dar l-am cumpărat. Prețul era oricum derizoriu, n-aveam mare lucru de pierdut. Și apoi am jucat 3 partide una după alta, până am câștigat.

Ca joc, e o mizerie. Aștepți să-ți vină rândul să joci o carte și speri că ai așteptat exact cât trebuie. Ca experiență, însă, e fantastic. Nu va crea comunicare telepatică, nu-ți vei cunoaște prietenii mai bine, nu vei avea momente revelatoare. Dar e distractiv, e plin de suspans și e una din puținele experiențe de joc extrem de diferite din tot ce am încercat până acum. Pentru că aud mereu “nu se mai publică nimic nou”, “toate coops sunt la fel”, “toate boardgames sunt la fel”. Ei bine, nu și acesta.

Shards of Infinity (2018) – 25 partide, nota 7

Timp de mai multe luni m-am tot uitat la coperta jocului și la descrierea de pe BGG și, în timp ce citeam “Ascension with PvP” nu auzeam decât “Star RealmsStar Realms…”. Așa că am ținut banii în buzunar.

Apoi am auzit că aplicația pe mobil a intrat în fază beta și am decis să o încerc. Așa că timp de 3 săptămâni am jucat aproape în fiecare zi 2-3 partide.

S-au păstrat din Ascension:

  • Sistemul de deck building.
  • Cele 4 facțiuni (cu alt nume, evident) și abilitățile sau sinergiile specifice.
  • Unele efecte: banish, unite, echo, etc.

Ce e nou:

  • O nouă resursă, mastery, care poate face efectul unor cărți mai puternic sau chiar poate aduce victoria când s-au adunat 30.
  • Cărți mercenar, ce pot fi jucate direct din central display, fără a trebui cumpărate mai întâi.
  • Cărți care te apără de atacurile dușmanului și nici măcar nu trebuie să le joci pentru asta, doar le arăți.

Acel dichis cu mastery e ingenios. Tură de tură poți aduna câte una din firimiturile oferite de joc, dar așa nu ajungi departe. Dacă asta vrei să-ți fie strategia, trebuie să aduni în fiecare tură 2-3 puncte, căci jocul e scurt și se termină în mai puțin de 15 runde. Am câștigat de numai 3 ori cu această strategie.

Iar acele cărți mercenar, trebuie să recunosc, mă fascinează. Dacă aș decide vreodată să cumpăr jocul, ele ar fi motivul principal. Cât de diferit devine un deck builder atunci când nu mai trebuie să reciclezi tot deck-ul ca să ajungi la o carte nouă! Și cât de mult m-am bucurat când am citit regulamentul de la Ascension Deliverance și am văzut că un concept similar există și acolo (ne numește phantasm și costă insight). Și apoi m-am bucurat din nou când am văzut că în Die Tavernen im Tiefen Thal pui cărțile cumpărate deasupra draw pile. Thank you!!

În concluzie, îmi place jocul. Încă nu am decis să-l includ în colecție, deși nu suferă nici de probleme estetice, nici de rejucabilitate (am câștigat cu fiecare facțiune și feeling-ul a fost diferit de fiecare dată, pentru că uneori am terminat jocul fără să pierd viață, alteori am reușit combos cu care am dat 35 damage într-o tură), dar asemănarea flagrantă și cu Ascension și cu Star Realms mă împiedică să adun more of the same. Poate după ce mai apar niscai extensii… ce introduc și abilități asimetrice… și mai multe cărți…

Ce?? Există deja una?? :)

Dice Throne: Season Two (2018) – 1 partidă, nota 7

Am desfăcut prima cutie (Gunslinger vs. Samurai) ca un copil ascultător, am jucat fără să cercetez nimic despre strategie, iar după ce am terminat mi-am permis să fac și niscai investigații tehnico-tactice și să privesc planșele celor doi combatanți în ansamblu.

Mai întâi, se poate menționa ciudățenia celor două sezoane (nu am jucat nimic din primul) apărute în același an – și disonanțele vizuale dintre ele, dacă tot suntem aici. Apoi trebuie amintită atenția la detalii, grafica excelentă și componentele de top care sunt incluse în acest al doilea sezon. Fiecare personaj vine într-o carcasă de plastic de la GameTrayz cu planșe, dials, zaruri și tokens. Și, mi-a fost dat să aflu mai târziu, fiecare personaj e extrem de tematic în abilitățile sale. Chiar dacă toate “funcționează” după aceleași reguli și principii – începi tura, joci cărți, roll & reroll, attack, se termină tura – felul în care fiecare se apără sau folosește tokens și abilități e diferit și foarte legat de numele personajului.

Samuraiul are onoare (pentru extra damage) și rușine (pentru damage redus de la adversar). Atunci când se apără, uneori lovește cu sabia la rândul lui. Pistolarul se duelează cu adersarul pentru a vedea cât de bine a reușit să se apere și poate chiar să scape fără zgârieturi dintr-un conflict dacă are noroc. Poate pune o recompensă pe un adversar pentru extra damage și mai are și reload pentru extra extra damage.

Există și o mică doză de hand management în manipularea deck-ului personal și în câteva decizii cruciale: ce cărți joc, ce cărți păstrez pentru viitor, ce cărți “ard” ca să pot juca altele. Și pentru că nu ajungi să vezi decât jumătate din micul deck în fiecare partidă, fiecare carte e esențială.

Dar nu trebuie să uităm că jocul se bazează pe zaruri. Deci zeița Fortuna și capriciile ei sunt prevalente. Da, se pot mitiga unele zaruri. Da, există elemente de strategie și trebuie să te familiarizezi cu abilitățile personajului. Dar jucătorul mai norocos va câștiga întotdeauna. Noroc că partidele sunt scurte și nu stai niciodată degeaba.

Gentes: Deluxified Edition (2018) – 1 partidă (și 2 partide de Gentes nedeluxificat), nota 8

Încă un exemplu de ediție de colecție cu bani de metal, foarte multe piese din lemn cu forme custom, double layered boards, extensie inclusă, planșă separată pentru 2 jucători, insert custom, etc. Adevărul e că nu mă pot sătura de felul în care TMG produce aceste ediții. Aș fi fost însă mult mai încântat să văd un astfel de tratament aplicat lui Terraforming Mars, Caylus sau Hansa Teutonica, jocuri foarte bune ce au mare nevoie de un facelift.

Dar să luăm ce ni s-a dat. Nu am fost foarte încântat de jocul original, iar aspectul grafic a fost una din marile probleme. Acum că s-a rezolvat, încep să mă întreb dacă într-adevăr îmi place jocul ăsta. Pentru că deși pare variabil prin prisma momentului în care unele cărți intră în joc, numărul mic de cărți și cerințele lor de construcție te pot îndemna să alegi strategii aproape identice de fiecare dată: te dezvolți echilibrat pe cele 6 profesii, ori te orientezi mai mult spre cele din stânga sau mai mult spre cele din dreapta. Prima alternativă pare să fie cea lucrativă pentru că e adaptabilă – dacă ești puternic orientat pe una din părți și cărțile nu intră în joc sau apar prea târziu, riști să nu faci multe puncte. De-aia mă întreb dacă nu cumva voi face alegeri extrem de similare în fiecare partidă.

Sistemul de selecție al acțiunilor și dilema timpului consumat (acum sau în runda următoare) sunt provocatoare, dar nu suficient. Poate cele mai interesante aspecte rezultă din combos de pe cărți cu acțiuni de pe planșă și exploatarea unui aspect cu eficiență crescută, fie el jucatul de cărți, construcția de orașe sau pregătirea profesioniștilor.

Încă nu am testat planșa pentru 2 jucători și încă nu am inclus elementele din extensie, ce par să introducă mai multe elemente decizionale, dar nu prea multe reguli. Dacă nu voi fi convins că merită un loc pe raft, toată frumusețea componentelor (care a ridicat nota jocului original cu 1 punct) nu va fi suficientă pentru a-l păstra.

Star Realms: Frontiers (2018) – 3 partide, nota 8

Elementul de noutate e chiar banal și nu revoluționează cu nimic rețeta de succes a jocului: unele cărți dau bonus suplimentar dacă ai jucat în aceeași tură minim alte două cărți din aceeași facțiune. Aproape că îmi vine să casc.

Mai există niște challenges pentru jocul cooperativ, care nu mă interesează de nicio culoare. Până acum chiar nu înțeleg de ce aș recomanda setul ăsta. Dar apoi îmi aduc aminte că aceste deck builders scurte și intense au nevoie de variabilitate și mici twists care să le mențină proaspete. Altfel încep să miroasă a stătut și îți vine să joci altceva.

Variabilitatea e garantată, asta e clar. Dacă ai fost inspirat să cumperi jocul de pe Kickstarter, ai mai primit și un set generos de cărți promo. Plus că odată cu acest set au fost lansate adevăratele elemente de noutate și generatoare de excitement: decks asimetrice pentru fiecare jucător. Pe barba lui Jupiter! În sfârșit!

Se numesc Command Decks și fiecare se bazează pe două facțiuni diferite, de aceea sunt 7 la număr (4 facțiuni, combinații de câte 2, do the math). Cel de-al optulea e de-a dreptul bizar (Lost Fleet) și am ales să-l las la o parte o vreme, până mă familiarizez cu ceilalți. Iar ceilalți sunt unici prin hand size (de obicei, 6), Gambits și cantitatea de viață (de obicei, vreo 70), plus cărțile de început, evident. De fapt, fiecare din cei 7 s-ar putea duela simultan fără probleme cu câte 2 jucători care folosesc deck-ul standard de început și 50 viață fiecare. Da, sunt foarte puternici.

Tot alături de Frontiers s-a lansat și Scenarios, un set de cărți – se trage una la începutul jocului – ce schimbă regulile în fiecare partidă. Deci un alt fel de variabilitate, dacă doar numărul de cărți din tot ce a apărut până acum nu e suficient.

Verdict doar pentru joc: înspre “meh”. Verdict pentru tot pachetul: înspre “foarte bine”. M-am despărțit cu greu de Hero Realms și eroii cu abilități distincte, dar era mult prea mult conținut cooperativ în acel joc. Mă bucur că Star Realms rămâne preponderent competitiv, iar acum e și strașnic de asimetric. Ceea ce doresc tuturor jocurilor, că pare să fie cea mai la modă mecanică.

Vă mulțumesc.

Cheers!

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.