Copycat – protest subtil prin plagiat recunoscut

Acum câţiva ani un om politic important a fost acuzat că şi-a plagiat lucrarea de doctorat. Au urmat scandaluri în presă, negare din partea acuzatului şi s-a format o comisie care să verifice cum stăteau de fapt lucrurile. La scurt timp, unul dintre membrii acestei comisii a fost la rândul lui acuzat de plagiat. Dacă aceste lucruri sună familiar e din cauză că s-au întâmplat într-o manieră similară şi în România, dar şi în Germania (şi cu siguranţă în multe alte locuri). Friedemann Friese a ales să-şi exprime nemulţumirea creând un joc care copiază cu neruşinare (dar cu aprobarea designer-ilor) mecanici din Dominion, Through the Ages, Agricola şi Puerto Rico. Jocul include multe alte referinţe şi aluzii în ilustraţii şi mecanici dar, în principal, el încearcă să demonstreze că nu e nici frumos şi nici bine să-ţi doreşti să reuşeşti să realizezi ceva prin lucruri care nu-ţi aparţin.

Fabula lui Aesop are drept morală “Nu spera să reuşeşti cu pene împrumutate”, iar Lucian Blaga a spus-o ceva mai elegant: “Te poţi împodobi cu penele altuia, dar nu poţi zbura cu ele”. Titlul jocului în germană este chiar Fremde Federn (pene împrumutate), dar versiunea în engleză ilustrează ceva mai modest intenţiile autorului: Copycat. Let’s dive in.

Jocul vine cu surprinzător de puţine componente într-o cutie verde (cum altfel?) de dimensiunile celei de la Power Grid. Avem o planşă mare de joc, 114 cărţi şi vreo 60 piese de lemn (meeples, markers & VPs). Cutia e pe trei sferturi goală, dar să nu lăsăm acest lucru să ne înşele şi să credem că jocul nu are substanţă.

Domnul Friese pozează în toată splendoarea pe capac sugerând un afiş electoral şi ne duce cu gândul imediat la campania lui Obama din 2008 atât prin postură, cât şi prin celebrul moto parodiat “Yes we p(l)ay”. Jocul se vrea de fapt o cursă politică în care jucătorii sunt sfătuiţi să dea puternic din coate şi să profite de orice oportunitate li se oferă pentru a ajunge în frunte, ba chiar să-şi cumpere la final doctoratul dacă sunt în stare.

Fiecare jucător începe cu un set de 10 carţi, 3 dintre ele oferind VPs şi celelalte 7 câte un ban. În fiecare rundă de joc se trag 5 cărţi din deck şi acestea constituie mâna de lucru. La finalul rundei toate cărţile jucate sau rămase în mână se pun în discard şi alte 5 se trag din deck. Dacă aţi jucat Dominion nu aveţi nicio problemă în a identifica această mecanică.

Pe tabla de joc există câteva locaţii predefinite unde se pot selecta acţiuni plasând meeples şi la începutul fiecărei runde o nouă carte îşi va face apariţia. La finalul rundei toţi meeples folosiţi sunt rechemaţi acasă şi indubitabil Agricola este primul lucru la care vă gândiţi.

Pe locaţiile ce nu au fost selectate de niciun jucător se aşează la finalul rundei câte un marker de VP pentru a le face mai atractive în runda următoare. Precum în Puerto Rico, nu-i aşa?

Iar în partea de jos a planşei vor circula permanent de la stânga la dreapta cărţile ce pot fi achiziţionate, cele din stânga fiind mai ieftine, iar cele din dreapta mai scumpe. Through the Ages a folosit pentru prima dată acest sistem şi se potriveşte la fix şi aici, cu atât mai mult cu cât cărţile sunt ordonate pe 4 vârste + doctoratele la fundul deck-ului.

O rundă de joc decurge astfel: jucătorii trag 5 cărţi din deck, se folosesc de una dintre ele pentru a licita ordinea în tură, apoi trimit meeples pentru a selecta acţiuni pe planşă, iar la final cumpără cărţi şi calculează punctele obţinute.

Acţiunile disponibile nu sunt deosebite de ce ştim din alte jocuri (se obţin bani, se obţin VPs, se face deck management sau se cumpără cărţi), dar e foarte important să le selectezi pe cele mai eficiente la momentul oportun şi să-ţi blochezi adversarii. O acţiune foarte puternică este cea de dublare a efectului unei cărţi şi concurenţa pe acel loc va fi acerbă în special în a doua parte a jocului.

Deck-ul central oferă posibilităţi tot mai variate pe măsură ce jocul progresează şi cărţile din deck-ul iniţial vor fi eclipsate de altele tot mai puternice. Pe partea de resurse avem cărţi ce aduc 2 bani, 3 bani sau dublează toţi banii câştigaţi într-o tură. Pe partea de victory points avem cărţi ce dau 3 VP, 6 VP , 10 VP sau dublează toate VPs strânse de pe planşă. Pe partea de deck management şi selectare de acţiuni avem cărţi ce ne permit să tragem din deck 2, 3 sau 4 cărţi extra, ne permit să folosim mai mulţi meeples faţă de cei 3 oferiţi gratis de joc în fiecare rundă sau ne ajută să scăpăm de cărţile slabe.

Deşi strategiile de obţinere a punctelor sunt diverse şi jocul nu este nici pe departe broken aşa cum cred unii, nu vreau să insist asupra lor pentru că va fi mult mai interesant pentru voi să le descoperiţi în timp. Cert e că am câştigat jocul bazându-mă de fiecare dată pe alte combinaţii şi strategii şi am văzut combinaţii foarte interesante, dar cel mai mult contează să reacţionezi la ce fac ceilalţi şi să le blochezi încercările de a fugi prea tare înainte pe scoring track.

Aş vrea să amintesc însă câte ceva despre savoarea tematică a jocului şi să vă arăt câteva elemente delicioase. În primul rând, Friese a exploatat o greşeală de tipar  apărută acum mulţi ani în jocul Ticket to Ride unde cifrele de scor au fost încurcate şi în loc de 91, 92, 93, 94, 95 s-a tipărit 92, 93, 94, 93, 95.

Avem apoi câteva poze celebre din scena politică sau din filme, excelent transpuse pe cărţi. Ca să-l citez chiar pe cel care a pus poza pe BGG, “Any similarities to actual persons, alive or dead, real or ficticious is merely coincidental and the product of a feverish imagination”:

Prin tot deck-ul central sunt împrăştiate nişte cărţi absolut inutile ce ilustrează un sul de hârtie igienică (şi pe care jucătorii sunt obligaţi să şi le însuşească în anumite instanţe) şi au nişte titluri extrem de sugestive: High School Diploma, Driver’s License, University Degree, Journeyman’s Certificate, Language Course, Pilot’s License, Gun License.

În fine, doctoratele în drept, filosofie, istorie sau ştiinţe politice se obţin gratis şi abilitatea lor specială şi probabil inspirată din fapte reale este de a transforma în victory points toţi banii obţinuţi de jucător în runda respectivă.

Să trecem la analiza caracteristicilor jocului.

Din punct de vedere al complexităţii avem un joc ce se situează taman la mijloc. Nu e greu de explicat  – deşi ai de vorbit vreun sfert de ceas – şi nici nu e greu de jucat – dar strategiile optime vor fi întrezărite după mai mult de 3-4 partide. Au fost câteva mici nelămuriri ce m-au bântuit o perioadă (de exemplu, care e diferenţa între a dubla efectul unei cărţi şi a copia o carte), dar mulţumită forumului de pe BGG şi minţii agere a celor cu care am jucat am reuşit să elucidez toate misterele.

Interacţiunea e şi ea la nivel mediu pentru că în afara concurenţei pentru cele mai bune poziţii de pe planşă mai există acea licitaţie pentru ordinea în tură care devine tot mai importantă odată cu creşterea numărului de jucători.

Norocul e prezent în doze mici şi ţine numai de luck of draw care e inerent în orice deck builder, dar acest noroc e dictat mai degrabă de abilitatea jucătorului de a-şi face deck management decât de soartă.

Tema se manifestă pregnant cum spuneam şi mai sus şi cursa politică se simte din momentul în care dai la o parte posterul electoral (capacul cutiei) şi vezi insignele enorme “Yes we p(l)ay” de pe insert şi spatele planşei. Tematică este şi înghesuiala pentru cele mai bune poziţii, folosirea banilor în momentul obţinerii doctoratului, denumirile satirice ale cărţilor şi parodierea imaginilor celebre.

Fiddliness nu am găsit prea mult, deşi în fiecare rundă se mişcă piese de lemn şi cărţi în mai multe direcţii. Dar nimic nu e exagerat, poate doar shuffling-ul deck-ului care poate interveni rundă de rundă dacă ţi-ai bazat strategia pe un deck subţire şi eficient. Dar n-ai ce face, aşa e mecanica.

Rejucabilitatea e medie, nu cred că jocul va rezista mai mult de 20-30 partide până să-şi dezvăluie toate secretele. Numărul optim de jucători îl consider 3, dar jocul merge excelent şi în 2 deşi presiunea pentru ordinea în tură nu mai e atât de mare. În 4 oameni turele sunt parcă puţin prea lente şi ritmul nu poate fi susţinut.

Componentele, deşi puţine, sunt bine făcute. Piesele de lemn sunt atent finisate, simbologia este clară, ilustraţiile în temă şi manualul bine scris. Notele personale ale designer-ului vin să explice câteva lucruri, dar multe altele sunt lăsate în umbră pentru a fi descoperite de jucători.

M-am simţit bine de fiecare dată când l-am jucat, deci aş spune că fun factor e la cote peste medie. Partea de deck building se împleteşte bine cu cea de worker placement, mica doză de tensiune rezultată din licitaţia pentru ordinea în tură se continuă firesc cu selectarea acţiunilor. Durata jocului e potrivită şi nu mai mare de un ceas, deşi cutia sugerează că ar fi nevoie de 95 minute – acest număr e una din micile obsesii ale lui Friedemann legată de litera F: 2F Spiele, Fremde Federn, fünfundneunzig, etc

Preţul ediţiei în limba engleză nu e tocmai prietenos şi ediţia în limba germană e cu 30-40% mai ieftină, dar majoritatea titlurilor cărţilor aduc savoare în joc chiar dacă dependeţa lingvistică nu există. De aceea vă recomand ediţia Rio Grande, dar nu din toată inima. Iar dacă ştiţi germană, norocul vostru: vă veţi putea bucura de tot ce a vrut Friedemann să transmită pentru mai puţini bani.

Pentru că toate elementele componente sunt împrumutate din alte titluri, la capitolul originalitate nu există absolut nimic ce n-aţi mai văzut până acum. Dar autorul şi-a dorit exact acest lucru, să împrumute din “penele” altora, să se împodobească cu ele şi să patruleze ţanţoş dintr-o parte în alta.

Jocul este o formă de protest a domnului Friese sau cel puţin aşa o văd eu. Iar în condiţiile în care elita politică românească suferă de aceleaşi “hibe” ca şi cea germană şi formele de protest sunt tot mai diverse şi mai interesante în ultima vreme, rezonez puternic cu acest joc şi îl voi păstra în colecţie în ciuda lipsei de inovaţie în boardgame design. Sau poate tocmai această îndrăzneală de a împrumuta elemente de-acum celebre din jocuri legendare şi de a le pune împreună într-un joc ce condamnă furtul şi neruşinarea constituie inovaţie. Sunteţi liberi să daţi diverse interpretări, dar daţi măcar o şansă jocului.

Copycat e acum pe stoc la Regina şi Nebunul.

Sursă foto: BoardGameGeek cel copiat de toţi

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.