Cum să strici un boardgame – câteva studii de caz

Jocurile publicate în ultimii ani sunt niște exemple pozitive pentru toate aspectele: prezentare grafică, calitatea componentelor, rulebook bine organizat, preț competitiv și pe măsura conținutului. În majoritatea cazurilor, dar nu tot timpul.

În primul rând, prețurile sunt tot mai mari și în continuă creștere. Orice joc ce conține multe cărți, miniaturi sau piese custom din lemn va avea un preț de peste 200 lei (~43 EUR), de multe ori chiar peste 300 lei (~64 EUR). De aceea sunt de apreciat jocurile ce reușesc să fie bine realizate și cu un preț sub pragul psihologic de 199 lei.

În al doilea rând, calitatea pieselor mai lasă de dorit chiar și la producătorii mari și cu experiență. Uneori cărțile cu margine de culoare închisă prezintă “ciobituri”, piesele din lemn se crapă, tipărirea punchboards se face cu offset, unele planșe sunt slabe calitativ, etc.

În al treilea rând, deși s-au făcut progrese în scrierea și organizarea rulebooks, încă vedem exemple de jocuri ce sunt aproape imposibil de descifrat fără ajutorul unei prezentări video sau cererea de lămuriri în cadrul unui forum.

Pe ansamblu, lucrurile stau bine. Dar există acele excepții, acele exemple de „așa nu” sau „ce-o fi fost în capul lor”. Să le luăm pe rând.

Cutii de 2 lei

Tatsu (2016) e un abstract bun. Preia elemente din Backgammon și adaugă complexitate prin eliminarea marginilor traseului (piesele se învârt în cerc) și a puterilor speciale a pieselor care se intersectează (blocaj, eliminare de pe planșă sau captură).

Planșa e bine realizată, zarurile sunt OK, piesele ce reprezintă dragonii arată bine. Dar cutia e un dezastru. Nu numai că s-a decis folosirea unei combinații de carton cu plastic transparent, dar grosimea cartonului e neglijabilă și deschiderea capacului se face prin lateral. Astfel, avem sentimentul că ni se oferă un ambalaj de unică folosință, similar jucăriilor, ce poate fi aruncat imediat după achiziție. Dar componentele din boardgames au nevoie de cutie, cu toții știm asta. Cutiile se afișează cu mândrie pe raft, se plimbă la întâlnirile de joacă, vorbesc despre calitatea jocului în ansamblu. Așa că suntem nevoiți să păstrăm acea caricatură în bibliotecă alături de cutii ce arată a boardgames, nu a jucării.

Același designer (John Yanni) și același publisher (HUCH!) au avut idei similare și în perioada 2013-2015 când cutia de carton a lui Hive a fost înlocuită vremelnic de un suport de plastic inestetic (care poate arată bine pe raftul din magazine, dar nu și pe cel de acasă) și imposibil de utilizat odată desfăcut. Și văd că edițiile licențiate de Gen42 după 2015 în UK, Italia și Ungaria insistă pe formatul “carton + plastic = love”.

Star Realms e al doilea exemplu de cutie eșuată, aici scuza ar fi reducerea costurilor și o portabilitate mai bună – arunci cutia în buzunar și mergi să te joci cu prietenii. Dar cartonul subțire se uzează foarte repede și după vreo zece închideri-deschideri ale capacului, acesta cedează și se rupe.

În fine, mai adaug pe listă cutia ediției aniversare Liar’s Dice publicată de Mr. B Games în 2016, confecționată din carton moale de proastă calitate, cu un sistem de deschidere neinspirat. Trecând peste aspectul aniversar, mă aștept la o cutie de calitate mai bună chiar și de la o ediție obișnuită. De exemplu, cutiile folosite la edițiile Ravensburger sau FX Schmid sunt foarte bune.

Dacă stau să mă găndesc mai bine, și Coconuts (2013) folosește un model similar de cutie de carton, total nepotrivită boardgames.

 

Componente din anii ‘90

O lungă perioadă de timp Treefrog Games a publicat jocuri în două versiuni: cea standard, cu piese din carton sau cuburi/discuri obișnuite din lemn, respectiv cea “deluxe” cu piese custom din lemn, disponibilitate redusă și un preț cu ~20-30% mai mare. Perioada era propice pentru astfel de demersuri pentru că piesele din lemn erau de obicei generice în majoritatea jocurilor (cuburi, discuri, pioni, toate ieftin de fabricat în serie mare) și numărul jocurilor cu piese custom era redus.

Dar anii ’90 și 2000 au trecut repede și astfel am fost surprins să văd că Treefrog s-a încăpățânat să rămână ancorată în trecut și să ignore standardele moderne. Versiunea standard a lui Ships din 2015 s-a produs cu piese din carton pentru corăbiile jucătorilor și discuri galbene din lemn pentru bani. Versiunea “deluxe” conținea corăbii din lemn și discuri aurii ceva mai mari, plus o altă ilustrație pentru cutie. În condițiile în care de vreo 5 ani se publicau jocuri cu piese din lemn mai deosebite precum Finca (2009), At the Gates of Loyang (2010), Concordia (2013), Caverna (2013), Russian Railroads (2013) sau Imperial Settlers (2014), deciziile luate pentru Ships mi s-au părut foarte neinspirate. După cum bine știm, Martin Wallace a decis în aceeași perioadă să renunțe la publishing și să se concentreze strict pe boardgame design. O alegere înțeleaptă, pe care ar fi putut să o facă mai devreme și să se bazeze pe deciziile marilor publishers pentru a da viață ideilor sale.

Un alt exemplu este Terraforming Mars din 2016, un joc cu un preț destul de mare (~60 EUR) și două probleme de producție: a doua ediție a jocului prezintă defecte serioase la vospeaua cuburilor din lemn care se ciobește foarte ușor, iar player boards sunt departe de a fi un exemplu de ingeniozitate – cea mai mică atingere deplasează indicatoarele de resurse în poziții greu de anticipat.

În fine, am ales să includ în această categorie și versiunea nouă a Planet Steam de la FFG din 2013, în care s-a decis micșorarea planșei, înlocuirea pieselor din lemn cu altele din plastic, respectiv renunțarea la resursele din plastic și acril în favoarea celor din carton. O serie de decizii neinspirate care nu au adus niciun beneficiu jocului, destul de bun dealtfel.

(componente din ediția nouă sus, din ediția veche jos)

 

Prețuri mari

Atunci când vorbim despre un joc la prima publicare, singurele repere pe baza cărora se poate comenta despre preț sunt celelalte jocuri ce oferă o experiență tactilă și ludică similară. S-a discutat mult despre diverse jocuri cum că ar fi prea scumpe pentru ce oferă sau pentru ce conțin. Aprecierea e subiectivă, iar prețul MSRP depinde de mulți factori: cantitatea și calitatea componentelor, tooling necesar pentru producție, mărimea print run, etc.

Dar când vorbim despre un reprint, inevitabil luăm în considerare prețul primei ediții.

Ra a avut mai multe versiuni în perioada 1999-2008, dar toate foloseau cam aceleași componente și practicau aproximativ același preț modic de ~35 EUR.  În 2016 Windrider (parte din grupul Asmodee) a decis retipărirea jocului în seria Euro Classics, a înlocuit piesele din lemn cu carton și plastic și a dublat prețul MSRP. E de la sine înțeles că oamenii n-au fost încântați și noua ediție n-a făcut decât să crească cererea și prețul pentru cele mai vechi.

(componente din ediția nouă în dreapta, din ediția veche în stânga)

Al doilea exemplu e puțin mai cu dichis, pentru că ediția nouă Twilight Imperium 4th conține câteva componente din extensiile celei de-a treia ediții. Și arată mai bine în condițiile în care gameplay s-a schimbat tot în bine. Dar pentru mulți oameni probabil că aceste lucruri nu justifică un preț retail de ~145 EUR în condițiile în care ediția a treia costa cam 80 EUR prin 2010 și fiecare extensie încă 40 EUR.

În fine, aleg să includ ca exemplu final jocurile de cărți din seria Clank! (~240 lei), Ascension (~180 lei) sau Thunderstone Advance (~220 lei), toate percepute prea scumpe pentru componentele destul de puține la număr – un deck de cărți, o planșă, câteva tokens.

Până la urmă, prețurile jocurilor sunt destul de greu de comparat de la o ediție la alta atunci când perioada dintre ele e mare, uneori peste 10 ani. Cursul de schimb e defavorabil leului, prețurile MSRP au crescut constant, numărul celor care cumpără de asemenea. Nu e sănătos să rămâi nostalgic și fidel vremurilor când prețul mediu era 150 lei, dar e bine să știi că acele vremuri au fost o realitate și prețurile actuale sunt în mare parte determinate de dorința noastră de a le plăti. Pentru că fără cerere, oferta nu are sens. Și fără oameni dispuși să plătească sume mari pentru un joc, n-ar exista nici producătorii în cauză. Noi suntem cei care am epuizat în repetate rânduri tirajele Terraforming Mars (~280 lei), Zombicide (~400 lei), Blood Rage (~350 lei), Mage Knight (~350 lei) sau chiar Gloomhaven (~650 lei) fără să schițăm niciun regret când am plătit prețurile cerute.

 

Regulamente din filme horror

Portal Games e notoriu pentru regulamentele prost scrise și/sau prost organizate.

51st State, Pret-a-Porter, Robinson Crusoe, Stronghold, First Martians – majoritatea jocurilor scoase de compania lui Ignacy au suferit de boala manualului indescrifrabil. Unele reguli erau plasate în secțiunea greșită, altele erau confuz formulate, în multe cazuri nu era clar ce se întâmplă atunci când un text de pe o carte cerea un lucru și alt text cerea opusul, ori cum se realiza sinergia dintre elementele jocului.

În timp, regulamentele au devenit ceva mai bune, jocurile au fost reimplementate sau au beneficiat de ediții noi, dar frustrarea jucătorilor a rămas. Personal încă o resimt de fiecare data când văd anunțată o extensie nouă pentru un joc din colecție sau un nou titlu de la Portal. Va fi greu de integrat? Va fi ușor de învățat? Voi avea multe întrebări fără răspuns după prima partidă?

Din nefericire, acestea nu sunt singurele exemple de regulamentele ce dau dureri de cap. Chiar dacă se depune tot mai mult efort în direcția organizării, traducerii și formulării, regulamentele suferă în mod constant de exprimări întortocheate, organizare neintuitivă sau versiuni contradictorii ale textului în funcție de limbă. Dintre jocurile mai noi cu astfel de probleme amintesc Mistfall, Conan, Myth, Martians: A Story of Civilization, iar dintre jocurile mai vechi și celebre nu pot să nu menționez Ghost Stories, Betrayal at House on the Hill, Up Front, Arkham Horror și cam tot ce e publicat de Sierra Madre Games (designed by Phil Eklund).

 

Kickstarter hype

Aceia dintre voi care erați pasionați de boardgames pe la începuturile Kickstarter probabil vă aduceți aminte de titluri precum Eaten by Zombies! (2011), Terra Evolution (2011), Miskatonic School for Girls (2012), Fallen City of Karez (2012), Sanitarium (2012) sau Exile Sun (2012).

Elementul comun pentru toate aceste jocuri este calitatea scăzută a gameplay, mascată dibace de grafică bună și hype extraordinar în timpul campaniei pe Kickstarter. Timp de câteva luni toți oamenii erau încântați de aceste jocuri, dar entuziasmul se potolea și se transforma în nervi și frustrare după ce jocurile începeau să fie livrate.

Evident, lucrurile nu s-au încheiat în 2012 pentru că oamenii nu învață din greșeli decât după foarte multe instanțe în care s-au “ars”, iar oameni noi neîntinați de Kickstarter sunt atrași în hobby constant. Astfel că hype-ul a continuat în anii următori, culminând cu Exploding Kittens (2015) și cei $8.7 milioane strânși… pentru un joc ce nu a reușit pe BGG o notă medie mai mare de 6 din aproape 10.000 voturi.

De success modest și hype mare s-au bucurat și Joking Hazard (2016), Million Dollars But… The Game (2016), Bears vs Babies (2017) și multe altele. E adevărat, Kickstarter a ajutat și producția multor jocuri bune. Dar majoritatea proiectelor lansate acolo suferă de una din aceste probleme: testare insuficientă, unbalanced gameplay, reguli prost scrise sau prost organizate, probleme în producție ce duc la amânarea livrării chiar și cu 1-2 ani.

 

Concluzii

Să nu mă înțelegeți greșit: cu excepția celor din secțiunea Kickstarter, majoritatea acestor jocuri “stricate” îmi sunt foarte dragi și, cu toate problemele lor, îmi stau cu mândrie pe raft.

După cum vedeți, am evitat să spun foarte multe despre cum se poate strica un boardgame prin elemente de design (reguli fără sens tematic, strategii nebalansate, complexitate de dragul complexității, durată prea lungă sau prea scurtă, simboluri neintuitive, etc) și am ales să vorbesc despre elementele tangibile sau observabile din exterior, fără a ajunge la gameplay sau chiar fără a pune mâna pe cutie. Pentru că de multe ori decizia de a cumpăra sau nu un joc se face înainte de a-l încerca.

Dacă cutia și componentele arată bine, prețul este acceptabil și prima lectură a regulamentului ne-a lăsat o impresie bună, probabil nu vom avea regrete.

Dar atunci când decizia de cumpărare trebuie să ia în calcul miile de oameni care participă cu entuziasm molipsitor la campania pe Kickstarter, miniaturile superbe care poate nu ajută la gameplay sau prețul care depășește 300 lei, cel mai bun lucru ar fi să așteptăm apariția jocului în retail și opiniile celor care l-au jucat de câteva ori.

Aspectul care pe mine mă întristează cel mai mult la jocurile moderne este lipsa atenției la detalii. Fie că vorbim de cutia de proastă calitate, manualul ambiguu sau grosimea player boards, producătorii din prezent nu mai au nicio scuză atunci când aceste lucruri se strecoară în procesul de producție. Piața e matură, oamenii au pretenții pe măsura prețului plătit, iar spectrul opțiunilor e enorm. Dacă nu reușești să impresionezi jucătorii de la primul contact și după prima partidă, sunt șanse mari să te pierzi în anonimatul miilor de boardgames despre care nimeni nu vorbește.

Ca de obicei, sunt curios să aflu părerile voastre despre cele scrise și care sunt jocurile pe care le considerați sub standardele industriei – sau sub cele personale.

 

Vă mulțumesc.

Cheers!

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.