Cvartetul jocurilor care ar putea mai mult – impresii despre Edo, Legacy, Modern Art şi Greed Inc

Curba lui Gauss nu se dezminte nici în cazul notelor acordate boardgames, aşa că nu mică mi-e mirarea să văd că zona medie e cea mai populată. Nu mă pot declara mulţumit de aceste cifre pentru că foarte rar păstrez în colecţie un joc de nota 7 (niciodată pe cele de 6), ba chiar în ultima vreme am început să renunţ chiar şi la unele de nota 8 atunci când se suprapun ca mecanici şi/sau temă peste alte jocuri mai bine cotate din colecţie.

Jocurile de 7 formează un grup faţă de care nu am sentimente puternice. Sunt jocuri bune pe care le-aş mai încerca atunci când se iveşte ocazia, le recomand dacă îmi e cerută părerea, dar sunt conştient că în preferinţele mele există vreo 100 alte jocuri care îmi sunt mai dragi – asta înseamnă că sunt mai interesante, mai bine făcute, cu mai multe elemente originale, mai plăcute de jucat, mai arătoase. Aş putea sumariza foarte simplu un joc de 7 cu expresia “E bun, dar…”

Astăzi o să prezint pe scurt 4 astfel de jocuri şi impresiile ce mi le-au lăsat.

Edo este debutul în boardgame design realizat de cuplul tată-fiu Stefan şi Louis Malz în 2012. Un joc surprinzător din multe puncte de vedere, bazat pe mecanici intuitive, frumos realizat de Queen Games şi care poate da bătăi de cap în planificarea strategiei.

Jucătorii sunt lorzi în Japonia medievală şi luptă paşnic pentru glorie. Aceasta poate fi acumulată construind clădiri în oraşe sau predând neguţătorilor diverse combinaţii de resurse. Pentru acest lucru e nevoie de orez, lemn, piatră şi bani, resurse ce pot fi obţinute exploatând locaţii de pe hartă sau punând omuleţii din dotare la treabă.

Până aici nimic spectaculos sau foarte nou, însă modul în care acţiunile se planifică în fiecare rundă e deosebit de ce am văzut până acum. Jucătorii au la dispoziţie câteva plăcuţe şi pe fiecare sunt ilustrate 4 acţiuni posibile. Bineînţeles că alegerea uneia dintre acţiuni într-o rundă le face indisponibile pe celelalte 3. Iar ordinea lor contează foarte mult, aşa că dă-i şi gândeşte în fiecare rundă ce ai nevoie tu şi ce crezi că vor face ceilalţi jucători pentru a te sabota şi pentru a-şi satisface propriile nevoi. Interacţiunea se va simţi mai ales în achiziţionarea resurselor unde se foloseşte un sistem ce se bazează pe numărul de omuleţi prezenţi în locaţia respectivă: cu cât sunt mai mulţi, cu atât mai puţine resurse pot fi luate. Dar omuleţii sunt greu de menţinut pe planşă de la o rundă la alta pentru că trebuie hrăniţi constant cu orez, aşa că mişcarea lor dintr-o locaţie în alta nu poate fi anticipată, precum nici rezultatul muncii personale de planificare nu poate fi calculat în întregime. Deci sunt mari şanse ca planuri bine puse la punct să fie date peste cap din cauza unei decizii luate de partenerii de joc.

Acesta este poate lucrul care mi-a plăcut cel mai puţin la Edo, dar ştiu sigur că mulţi apreciază aceste aspecte tactice şi adoră să dea peste cap planurile celorlalţi. Grafica e la înăţime, regulile nu sunt foarte complexe, durata unei partide e optimă, lupta pentru puţinele VPs disponibile e foarte dură. Încercaţi-l şi vedeţi cum vă coafează.


Legacy: The Testament of Duke de Crecy este încă un debut, de astă dată publicat în 2013 de către Portal Games şi semnat de un designer cu nume lung şi greu de memorat: Michiel Justin Elliott Hendriks.

Jucătorii sunt capi de familii nobiliare în Franţa secolului al XVIII-lea ce încearcă să-şi dezvolte o familie cât mai prosperă pe parcursul a 4 generaţii. Pentru aceasta ei se vor căsători cu prieteni ce aduc beneficii şi vor rezerva acelaşi tratament atât copiilor, cât şi nepoţilor. Odată familia întemeiată, fiecare cuplu poate avea un număr de copiii (3 ca regulă, 4 ca excepţie) ce va asigura răspândirea numelui, creşterea reputaţiei şi a averii.

Jocul se bazează pe selectarea de acţiuni în sistem worker placement (deşi după parerea mea e vorba doar de selectarea unor acţiuni, în niciun caz de un worker placement sadea) de pe o planşă comună şi de pe o planşă personală. De pe planşa comună se pot achiziţiona titluri nobiliare ce aduc beneficii, se pot construi vile sau iniţia afaceri, se poate apela la ajutorul medicului pentru o naştere uşoară, respectiv se pot alege misiuni de îndeplinit pe parcursul jocului. Planşa personală va ajuta la încheierea căsătoriilor, naşterea copiilor şi obţinerea de prieteni şi bani.

Jocul are câteva lucruri care îmi plac (naşterea copiilor şi complicaţiile, aspectele tematice, povestea pe care familia o poate spune pe parcursul jocului în timp ce creşte, scrisoarea ducelui inclusă în cutie, forma deosebită a planşei de joc şi simbologia intuitivă), dar sunt şi câteva la care am strâmbat din nas: calitatea slabă a cărţilor şi mărimea acestora, cutia 80% goală, interacţiuni fără sens între jucători de tipul “ia X bani sau Y prieteni de la fiecare”, anumite dezechilibre în primele două runde când se primesc acţiuni gratis şi există posibilitatea ca jucătorii să nu le poate folosi din cauza blocajelor de pe planşa principală.

Legacy este un joc cu o temă puţin exploatată ce introduce elemente tematice într-un joc Euro, are reguli uşor de asimilat, durată bună a partidei şi un amestec interesant de strategie şi tactică. Din nefericire, un joc cam uşor pentru gusturile mele şi care cred că poate avea de suferit la capitolul rejucabilitate.


Modern Art este un joc creat acum 22 de ani de Reiner Knizia ce se bazează aproape exclusiv pe licitaţii de tot felul. Dacă e să ne uităm la cum se fac licitaţiile în anul 2012 în Keyflower, de exemplu, aş putea zice că jocul îşi arată vârsta, dar nu sunt un mare expert al evoluţiei acestei mecanici, aşa că poate e mai bine să mă abţin.

Jucătorii sunt speculanţi de artă ce tranzacţionează operele a 5 artişti contemporani încercând să le cumpere la preţuri mici sau să le vândă la preţuri mari, dar simultan să le crească popularitatea şi valoarea pe piaţă. În fiecare rundă se scot la licitaţii de diverse feluri (deschise, închise, o dată în jurul mesei, pornind de la un preţ stabilit) opere de artă, o rundă încheindu-se atunci când 5 opere ale aceluiaşi artist au fost tranzacţionate. Aceasta înseamnă că acest artist e cel mai popular, deci valoarea operelor sale va fi cea mai mare. La finalul rundei toate picturile achiziţionate se vor vinde la preţul pieţei şi lucrurile vor continua de aceeaşi manieră timp de 4 runde în total, cu preţurile operelor de artă crescând de la o rundă la alta în funcţie de ce s-a tranzacţionat. Câştigă jucătorul cu cei mai mulţi bani în mână la finalul jocului.

Părţi bune: reguli simple, durată relativ scurtă, licitaţii de toate felurile, grafică frumoasă şi deosebită de la o ediţie la alta (Hans im Glück, Matagot, Lautapelit, Odysseia Jogos, etc).

Părţi mai puţin bune: poate prea multe licitaţii şi prea puţin hand management. Dar este un exerciţiu interesant de speculă şi influenţare a valorii unor obiecte pe piaţă.


Greed Incorporated este jocul Splotter Spelen de la care aveam cele mai puţine aşteptări, aşa că dezamăgirea nu a fost prea mare după ce l-am încercat.

Jucătorii sunt oameni de afaceri ce ocupă poziţii cheie în diverse companii pe care le dezvoltă numai pentru a le scufunda la momentul oportun şi a beneficia de bonusuri grase de lichidare. Bonusurile sunt apoi folosite în licitaţii pentru obiecte de lux ce aduc VPs la final.

Companiile se bazează pe producţia de materii prime sau pe transformarea acestora în produse complexe şi mult mai valoroase, într-o piaţă în care preţurile fluctuează într-un mod determinat de jucători, dar destul de previzibil: de la o rundă la alta preţul materialelor ieftine scade şi cel al produselor scumpe creşte. După mai mult de 2 partide lucrurile se vor prezenta într-o manieră mult mai închegată şi jucătorii vor putea controla majoritatea elementelor ce alcătuiesc mecanismele jocului, dar în prima partidă lucrurile vor părea destul de haotice. Valoarea banilor nu va fi percepută corect, momentele oportune de a lichida companii vor întârzia să apară, jucătorii se vor trezi în postura de a avea mulţi bani în posesie – dar preţul obiectelor ce aduc VPs va fi mult mai mare decât îşi vor putea permite.

Având în vedere complexitatea cu care m-am obişnuit de la Splotter Spellen în jocuri precum Antiquity, Roads & Boats, Indonesia sau The Great Zimbabwe, Greed Inc e un joc destul de lejer de explicat şi înţeles pe ansamblu, dar nu foarte simplu de jucat. Din păcate, nivelul satisfacţiei pe care am simţit-o manipulând economia nu a fost nici pe departe la fel de ridicat precum în celelalte titluri enumerate, aşa că şi nota are de suferit. Dar este un joc deosebit pe care îl recomand celor cărora le plac negocierile, schimburile, motoarele economice sau să înfigă un cuţit în spate la momentul potrivit.

Edo şi Modern Art sunt două dintre jocurile ce se găsesc în oferta Regina şi Nebunul.

Sursă foto: BGG şi arhiva personală

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.