“Gantere” de 3

După ce am discutat despre jocurile uşurele şi care nu ar trebui să pună probleme nimănui, e timpul să ridicăm puţin miza şi să punem muşchiul cerebral la treabă. Mi-am dat seama în timp că jocurile medii ca dificultate au cele mai mici şanse să-mi fie pe plac. Prefer întotdeauna să joc fie un joc mai complex şi care să-mi ofere satisfacţii pe măsura efortului depus de neuronii siliţi să descâlcească îmbârligăciunile unor mecanisme complicate, fie un joc simplu, amuzant, scurt, care să mă binedispună sau să să-mi relaxeze latura ludică.

Jocurile medii îmi par astfel ca un compromis, nu ca un nivel intermediar. Cele câteva care mi-au atras atenţia trebuie să fie deci deosebite şi pline de acel “je ne sais quoi” ce m-a determinat să le dau o notă mare şi să-mi doresc să le mai întâlnesc la masă. Acest segment de dificultate cu valori între 2.8 şi 3.3 are câteva “bijuterii” pe care mă bucur că am avut şansa să le încerc.

De 16 ani pe piaţă şi mai tânăr ca oricând, venerabilul El Grande se simte la fel de proaspăt ca în prima zi. Un joc excelent ce nu are nevoie de facelift sau extensii (deşi a primit suficiente), “bătrânelul” delectează jucătorii şi îi intrigă în acelaşi timp. Extrem de uşor ca reguli, dar un bun generator de analysis paralysis, El Grande va rămâne peste ani un reper la fel de măreţ cum îi e numele.

Cele mai bune 2 jocuri de cărţi din lume nu sunt nici Dominion şi nici 7 Wonders. Card drafting-ul şchiopătează şi deck-building-ul şi-a trăit traiul. Cele 2 mecanici sunt numai nişte mecanici, iar designer-ii de jocuri încep să se folosească de ele ca atare în loc să construiască un joc întreg in jurul lor. Race for the Galaxy şi Glory to Rome sunt însă 2 regine neîncoronate. Jocurile au zeci de strategii posibile şi mii de fani care le ridică în slăvi. Bineînţeles că le-am adus şi eu onoruri aici pe site.

Unul din cele mai urâte jocuri de pe piaţă, Hansa Teutonica reuşeşte să compenseze din plin la capitolul strategie, rejucabilitate şi isteţime. Un joc ce m-a ţinut departe multă vreme datorită coperţii insipide şi m-a fascinat după ce l-am încercat. Un joc care “miroase” mult mai bine decât arată şi se joacă mult mai bine decât credeţi.

Nu am nici cea mai mică îndoială că Mac Gerdts este regele rondelului. Această mecanică extrem de interesantă şi de greu de stăpânit a fost rafinată de-a lungul timpului şi în 2010 s-a manifestat în toată splendoarea în Navegador. Jocul oferă atât explorare cât şi substrat economic, fiind o cursă în care jucătorii încearcă să-şi dezvolte cât mai complet micul imperiu colonizator prin cuceriri, explorări, construcţii şi manipulări ale pieţei.

Luna e un hibrid bizar, un worker placement în care nu pui muncitorii la treabă, ci îi izolezi pe insule şi apoi îi arunci în apă după ce sarcina a fost îndeplinită. O cursă pe cele 7 insule urmărind Preoteasa Lunii, căutându-l pe arhitect şi fugind de apostat, Luna e un design complex şi foarte atipic pentru Stefan Feld. Cu atât mai mult vi-l recomand să-l jucaţi sau măcar să citiţi despre el pe forum.

Castles of Burgundy a al doilea joc marca Feld care îmi place foarte mult. Simplu din punct de vedere al mecanicilor, jocul provoacă la găsirea celor mai bune combinaţii de piese care să genereze un flux continuu şi bogat de victory points. Deşi are zaruri, norocul e marginal. Şi deşi are un setup predeterminat pentru piesele jucătorilor în versiunea de bază, mai există 8 variante în cutie şi alte 8 în extensie. Endless fun!

După ce mongolii au devastat ţara, împăratul a venit şi a crescut taxele. Apoi seceta şi-a făcut simţite efectele şi bolile nu au întârziat să apară. Iar când a început festivalul nimeni nu mai avea chef de petrecere, poate numai cei 2 chiaburi mai înstăriţi care şi-au permis chiar să cumpere artificii. Iar restul anului se anunţa la fel de greu.

Închei trilogia Feld cu In the Year of the Dragon, un joc despre supravieţuire în codiţii grele şi de adunare de puncte chiar şi atunci când eşti cu un picior în groapă. Mai multe detalii pe acelaşi forum.

Se zice că a treia încercare e cea norocoasă, dar pentru Matthias Cramer a doua a fost cea cu pricina. Prima a fost bine primită de public, dar nu m-a convins (Glen More). A treia nu am mai vrut să o încerc după ce am citit câte ceva despre joc (Helvetia). Însă cea de-a doua e un design foarte reuşit încununat de o calitate excelentă a producţiei. Lancaster convinge prin mecanici bine închegate, prin competitivitate între jucători şi prin componente delicios de bine făcute. Componentele au fost prezentate aici.

Zei dezbrăcaţi, războaie între jucători, navigaţie înspre Atlantida, construcţia celor 7 minuni… Olympos le are pe toate acestea şi multe altele. E mai bun decât Small World fiind făcut de acelaşi Phillipe Keyaerts şi e mai aprig decât Olympus, cu care nu împărtăşeşte decât o coincidenţă de nume. E frumos, e cursiv, e aspru cu cei care ignoră importanţa zeilor. Şi e aici pe site.

O altă trilogie pe care o aduc în discuţie la final este cea realizată de Michael Kiesling şi Wolfgang Kramer. Tikal şi Torres au fost subiectul unui articol mai amplu aici pe site. De la Maharaja nu am avut aşteptări prea mari fiind ceva mai slab cotat pe BGG decât celelalte două. Nici lectura regulamentului nu m-a făcut să-mi schimb părerea. În schimb după ce l-am jucat a trebuit să mi-o revizuiesc. Jocul merge elegant de la o rundă la alta, banii sunt puţini şi se câştigă foarte greu, concurenţa şi sabotajul între jucători sunt la cote ridicate. Un joc foarte bine făcut şi foarte uşor de recomandat.

Cam astea au fost jocurile alese din zona de dificultate medie. Dacă vă întrebaţi de ce am omis din recomandări alegeri evidente ca Puerto Rico, Power Grid, Shogun, Twilight Struggle, The Princes of Florence sau Battlestar Galactica, e din cauză că fie am găsit alternative care îmi sunt mai mult pe plac, fie încă nu am apucat să le încerc şi pe acestea. Dar sper să ne reîntâlnim peste un an şi să vedem atunci cu mi-au evoluat gusturile şi cum mi-au zâmbit noile jocuri încercate.

Nu uitaţi să aruncaţi o privire pe oferta Regina şi Nebunul pentru a găsi jocurile prezentate aici şi multe altele. Şi recomandaţi-mi şi voi nişte “gantere” de 3 cu care să mă antrenez. :)

Sursă foto: BoardGameGeek

Mai citește și:

6 Comments

  1. acidutzu

    La Olympos ma cam uit cu scepticism. Parca l-as lua, dar face parte din jocurile pe care trebuie sa le simt in mana ‘nainte de a le cumpara.
    De recomandat, din ce am eu, in limita de jos e Bison: Thunder on the Prairie, iar in cea de sus Chaos in the Old World.

    • Multumesc de pont, amandoua vor fi incercate in viitorul apropiat. CitOW il am deja pe raft, iar Bison il are suf.
      Cat despre Olympos… da, incearca-l inainte sa-l cumperi, s-ar putea sa il gasesti prea “euro” pentru gusturile tale foarte tematice. :)

      • acidutzu

        Harta ma omoara. :) Dar daca fac un card game cu carticelele lui atunci ma bag sigur.

        • suf

          La Olympos harta nu e chiar punctul central al jocului si atunci poate nu te “omoara” asa tare. E locul de unde iti iei resursele pe care le folosesti pe cealalta plansa careia ii dai mult mai multa atentie pentru ca acolo iti faci strategia si iei punctele.

  2. suf

    M-ai nimerit la fix cu jocurile de dificultate medie (sau medie spre usoara). Si eu prefer fie un joc la care trebuie sa gandesc, fie unul la care ma distrez, cele din mijloc nefacand bine niciuna din treburi.

    La capitolul exceptii sunt de acord cu lista de mai sus, mai putin Hansa Teutonica care mi-a placut la inceput, dar interesul s-a pierdut foarte repede (mi-o fi mirosit un pic a area control cu care rar ma inteleg).

    Pe lista pozitiva as adauga si proaspatul si coloratul Drum Roll, de la Mac Gerdts Antike. Imediat dupa ele The Princes of Machu Picchu si Hamburgum, si nu in ultimul rand niste Wallace: Steel Driver, Railways of the World si proaspatul sau A Few Acres of Snow.

    Putin sub 2.8 sunt Confusion, Bison si Ricochet Robots. Putin peste 3.3 vin titluri care incep sa nu mai fie medii. Java si Wallaceurile Age of Industry si First Train to Nürnberg sunt cateva.

    Sunt sigur ca mai sunt multe alte titluri frumoase pe care inca n-am avut prilejul sa le incercam, dar urmeaza :)

    • Drum Roll va primi curand o analiza dupa ce jucam si Pret-a-Porter cu care impartaseste multe aspecte.
      Antike nu mi-a placut asa de mult comparativ cu Navegador, iar celelalte doua asteapta sa fie jucate. La fel ca Wallace-urile. :)
      Confusion a intrat la “usurele”, iar de robotzeii care ricoseaza nu stiu ce sa zic… trebuie sa-l mai incerc.
      Urmeaza sa mai vedem ce e cu Amun Re, Carson City, Chaos in the Old World, Glenn Drover’s Empires, Macao, Princes of Florence, Strasbourg, Taj Mahal, Tribune.
      O sa fie un 2012 lung si greu, ca din 2011 inca nu am incercat Vanuatu, Quebec, Hawaii, The First Sparks, Belfort, Mob Ties, Last Will, MIL (1049) si muuuulte altele. :)

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.