Începuturi în GO

În ultimele 40 zile am jucat în fiecare zi cel puţin o partidă, am studiat probleme şi plasări optime la început de joc (joseki, fuseki), am citit cărţi şi am încercat să devin mai bun. Ameţitor de simplu şi covârşitor de complex, jocul de GO este expresia supremă a eleganţei asiatice exprimată în formă ludică. Este o artă marţială, o ceremonie, un dans, o împletire ritmică şi ritualică a abilităţilor celor 2 combatanţi.

N-o să vă plictisesc cu istoria milenară a jocului, cifre şi statistici, proverbe care circulă pe internet sau celebrităţile secolului XX. Pentru asta există Wikipedia sau alte surse. Ce nu vă spune internetul şi încerc să surpind eu este felul în care te simţi când joci şi ce am învăţat în puţinul timp petrecut în compania Măriei Sale. Căci pentru prima oară în existenţa mea ludică am întâlnit jocul pe care îl văd fără probleme şi fără discuţie pe locul 1 în toate topurile legate de boardgames. Mai ales pe BoardGameGeek.

O partidă de GO între 2 începători vă părea ca o ciomăgeală între doi diletanţi sau ca o luptă de cocoşi. Foarte curând după primele 5-6 mutări piesele vor intra în contact şi capturile nu vor întârzia să apară. O bună parte din timp luptele se vor da pe mici părţi de planşă, pentru ca apoi să se extindă sau să se mute brusc în altă parte pentru încă o încleştare. Agresiunile vor fi locale şi concentrate, piesele vor fi plasate brutal şi fără viziune, fără scopuri pe termen lung.

O partidă între avansaţi va fi însă ca un dans. Cei doi vor petrece mare parte din timp la începutul jocului plasând strategic piese în punctele cheie de pe toată tabla, demarcând teritoriu, încercând invazii sau reduceri din teritoriul adversarului, tatonându-se, atingându-se “pe umăr” cu mişcări în diagonală (hane) şi rar prin contact direct. Doar când toate colţurile şi marginile vor fi fost clar demarcate va începe lupta pentru definitivarea hotarelor şi stabilirea dominaţiei în zona centrală. Şi tot timpul toate cele 361 puncte vor fi considerate ca un tot unitar şi viziunea jucătorilor va curpinde întreaga tablă.

Ritualic este începutul fiecărei partide. Combatanţii se salută cu respect, apoi se aşează şi încep. Jucătorul mai slab ia piesele negre, cel mai puternic pe cele albe. Jucătorul negru plasează prima piesă pe tablă undeva în colţul din dreapta sus şi încleştarea începe. De ce acolo? Pentru ca jucătorul alb să aibă la dispoziţie toată partea sa dreaptă pentru a plasa prima piesă – în mod obişnuit în colţul diagonal opus sau pe una din cele 2 linii ce duc de la piesa iniţială înspre colţurile adiacente.

De obicei nu se vorbeşte prea mult în timpul unei partide. Nu se discută mutările (decât dacă unul din cei care joacă este învăţăcelul şi celălalt e maestrul) şi nu se comentează alegerile făcute. Jovialitatea şi exuberanţa prezente în timpul unui boardgame obişnuit nu îşi au locul aici. Atmosfera e sobră, încărcată, cerebrală, plină de tensiune. Lipseşte însă nervozitatea, agitaţia, frustrarea unei mişcări neinspirate sau dezamăgirea rezultată din înfrângerea într-o situaţie de viaţă şi de moarte (tsumego).

Consider importante ceremonia şi respectul faţă de jucători în acest caz particular. Sigur, pe BoardGameGeek GO e un boardgame ca oricare altul, iubit de unii şi neînţeles, ignorat sau chiar hulit de alţii. Dar eu îl văd prin ochii unui fost practicant de arte marţiale pentru care sensei-ul este o prezenţă decisivă, sala de antrenament trebuie salutată la venire şi la plecare, iar partenerii de antrenament trebuie trataţi cu acelaşi respect indiferent de culoarea centurii sau vârstă.

În mod similar, în GO sala de antrenament este goban-ul, tabla de joc. Jucătorul cu experienţă dispus să joace cu tine o partidă cu scopul de a te învăţa sau evalua este sensei-ul. Ceremonia de început, respectul şi sobrietatea sunt iminente. În loc să ne antrenăm trupul, reflexele şi condiţia fizică, ne antrenăm creierul. Ca într-o artă marţială, învăţăm să recunoaştem pericolul cu mult înainte de a apare şi facem tot ce se poate pentru a nu intra în situaţii critice. Iar atunci când acest lucru nu poate fi evitat, luptăm dacă vedem că există o şansă de scăpare. Învăţăm să recunoaştem forme posibile înainte ca piesele să fi fost aşezate pe tablă – învăţăm să “citim” consecinţele unei mutări şi să direcţionăm jocul în favoarea noastră.

Dar cele mai importante lucruri pe care le poţi învăţa sunt mult mai subtile, iar multe dintre ele nici eu nu le înţeleg încă pe deplin.

Primul: trebuie să încerci să nu fii foarte egoist. GO-ul nu este un joc de capturare a pieselor adversarului aşa cum este şahul, dar acest lucru apare inevitabil în fiecare partidă. GO-ul nu este un wargame în care trebuie să ne distrugem adversarul omorăndu-i trupele. GO-ul este un joc în care cei doi jucători trebuie să înveţe să coexiste pe planşă. Mişcările “mari”, care demarchează zone largi şi ameninţă să închidă suprafeţe întinse sunt de obicei predispuse invaziilor. Mişcările mici şi locale sunt mult mai eficiente şi mai sigure, dar nu foarte rapide sau eficace. Echilibrul e undeva la mijloc, iar jucătorul experimentat va şti să-l găsească şi să-l exploateze.

Al doilea: trebuie să nu te temi că vei pierde o piesă sau un grup. Tabla de joc e mare şi lupte vor avea loc constant. Un grup cucerit înseamnă o victorie locală, dar poate reprezenta şi vulnerabilitate pentru adversarul care a făcut pentru captură nişte plasări mai neinspirate ce deschid alte portiţe. Mai mult, unele piese sunt de multe ori “aruncate” în gura leului, de sacrificiul lor depinzând protejarea unora sau capturarea altora.

Al treilea: e foarte important să ai spirit atunci când joci, asemeni unui luptător. Dacă într-un anume moment crezi că ai câştigat şi te relaxezi, e aproape garantat că vei pierde. Între jucători de nivel egal diferenţele de puncte la final nu sunt de obicei mai mari de 10. Iar aceste 10 puncte sunt extrem de uşor de cucerit chiar şi numai în faza finală când se fac ultimele plasări pentru închiderea teritoriilor.

Al patrulea: învaţă să preiei controlul jocului. Jucătorul puternic va face întotdeauna mişcări ce solicită raspuns din partea adversarului (sente), în timp ce jucătorul mai slab de-abia va reuşi să ţină pasul răspunzându-i. În timp, pe măsură ce experienţa se acumulează, mişcările devin mai sigure, jocul mai precis şi mai eficient, plasările capătă maxim de eficienţă (tesuji) . O partidă va ajunge să fie un schimb permanent de iniţiativă între jucători, un dans ameţitor ce nu lasă să se întrevadă cine e mai puternic decât foarte aproape de final.

În fine: învaţă să te aperi atacând. Fuga înspre margine şi abandonarea teritoriului nu sunt soluţii. Ţine grupurile unite şi fii tot timpul atent la punctele slabe, unde apărarea poate fi atacată. Plasează piesele defensive astfel încât să le poţi folosi fie pentru un atac ulterior, fie pentru a tăia calea pieselor adverse atunci când la rândul lor vor să fugă.

Cui este deci recomandat GO? În primul rând, persoanelor analitice, celor care preferă strategia pură în detrimentul hazardului şi nu se sfiesc să-şi asume alegerile mai puţin inspirate şi să înveţe din ele.

Apoi persoanelor care sunt dispuse să studieze şi să investească iniţial câteva ore pentru a învăţa bazele jocului şi apoi alte câteva sute pentru a aplica teoria în practică. GO nu este un joc care se epuizează după 50 sau 100 de partide. GO se dezvăluie cu fiecare partidă jucată şi înfloreşte în ochii practicantului cu fiecare nivel câştigat. GO este mai mult decât un boardgame aşa cum artele marţiale sunt mai mult decât un sport.

GO se mai adresează şi celor care acceptă cu capul sus înfrângerile şi le consideră oportunităţi de a învăţa ceva nou, nu lovituri în orgoliu. GO nu se învaţă câştigând fiecare partidă jucată, ci pierzând în faţa celor mai buni şi studiind apoi greşelile sau privindu-i pe maeştri cum joacă. Se spune că fiecare jucător de GO la început de drum va pierde primele 50 de partide şi ar trebui să aprecieze la maxim această perioadă unică. Eu de-abia am reuşit să o depăşesc, am început să mai şi câştig, iar drumul meu înspre centura neagră (sistemul de ranking e similar cu cel din artele marţiale) începe să se contureze tot mai frumos. Şi, la fel ca în artele marţiale, drumul e cel care contează cel mai mult, nu destinaţia.

Sursă foto: cripticul BoardGameGeek

Mai citește și:

2 Comments

  1. Din pacate, unul din jocurile pentru care nu am nici cea mai mica tragere de inima.

    La fel ca si sahul, un joc in care ar trebui sa investesc mult mai mult timp si energie decat as avea vreodata la dispozitie. In plus, eu caut in general de la board games altceva, nu sobritatea pe care o are de oferit Go-ul.

    Poate ne reintalnim in 15-20 ani si revizium relatia. Pana atunci, mergem pe carari diferite.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.