Jucatele lui 2014 – partea întâi: dezamăgiri și surprize

În fiecare an încerc să joc cât mai multe noutăți, iar dintre jocurile publicate în 2014 am jucat 50. În fiecare an am parte de surprize plăcute, de jocuri ce sunt parcă făcute pe gustul meu, dar și de dezamăgiri. Pentru acestea din urmă sunt singurul vinovat, pentru că dacă nu mi-aș fi făcut niciun fel de așteptări, poate reacția nu ar fi fost atât de înverșunată. Dar e greu să nu ai așteptări atunci când e vorba de Stefan Feld sau de jocuri considerate „best of” pe la târguri sau de jocuri premiate de diverse comitete și comiții. Aceste dezamăgiri sunt îndulcite de surprizele plăcute ce apar de unde mă aștept cel mai puțin, acele mici sclipiri de inovație sau abordare nouă pe care ador să le descopăr.

Despre aceste 2 categorii de jocuri voi vorbi azi pe scurt, despre dezamăgiri și surprize. Iar jocurile bune, de nota 8 sau mai mult, jocurile de păstrat în colecție, vor primi un articol separat peste 2-3 săptămâni.

Surprize plăcute – în ordine alfabetică

Azteka

Un abstract asimetric în care viața și moartea dansează una în jurul celeilalte. Jucătorii plasează alternativ piese de plastic solide pe o planșă cu 4 zone ce se pot roti clockwise. Viața încearcă să se extindă cât mai mult și să blocheze posibilitățile morții, moartea încearcă să formeze un cerc complet sau o linie de 4. Există și o variantă pentru 3 jucători în care apar mumiile, dar nu m-a dat pe spate.

 

Black Fleet

Dacă aveți nevoie de un joc family cu multă interacțiune între jucători, acesta e o recomandare bună. Reguli simple, grafică faină, piese de plastic detaliate, multe răsturnări de planuri și de fiecare dată alte puteri speciale unice. Jucătorii transportă mărfuri dintr-un port în altul ca să facă bani cu care își cumpără puteri speciale. Pe lângă vasele de transport, fiecare mai are un vas pirat cu care îi poate sabota pe ceilalți, iar jocul are două vase de patrulă care pot anihila pirații. Câștigă cel care adună primul banii necesari pentru a-și cumpăra toate puterile speciale, plus o carte cu care închide jocul.

 

Blocks

Un joc abstract pentru doi jucători ce nu conține decât niște blocuri de lemn foarte bine finisate și reguli pentru două jocuri. Unul dintre ele nu e foarte captivant – jucătorii construiesc între ei un zid și primul care face 4 în linie câștigă – dar celălalt e bun. Paralelipipedele de lemn sunt de fapt două cuburi alăturate și se creează astfel posibilități interesante de construcție, cel de-al doilea joc fiind de fapt construcția unui turn cu latura de trei cuburi. Există câteva reguli foarte clare ce limitează posibilitățile constructorilor, iar scopul este să formezi suprafețe continue cât mai mari în culoarea proprie pe toate cele 5 laturi (părțile laterale + planul turnului văzut de sus). Foarte binevenită e bucata de pâslă pe care se ridică turnul și care permite rotirea lui pe toate părțile.

 

Camel Up

Deși jocul împrumută foarte multe elemente din mai vechiul Manila (publicat în 2004, reeditat în 2014), este o experiență de joc distractivă, cu multă tensiune și răsturnări de situație. Jucătorii fac pariuri într-o cursă de cămile ce execută o tură de pistă, dichisul fiind că nicio cămilă nu poate sta alături de altele, ci doar deasupra sau dedesuptul lor. Astfel că atunci când o cămilă se mută trebuie să ia cu ea toate cămilele de deasupra. Cum mișcarea acestora e coordonată de zaruri, există informații despre șansele de succes ale fiecăreia, dar până la urmă nu priceperea e importantă în joc, ci norocul și momentul în care decizi să-ți asumi unele riscuri.

 

El Gaucho

Jocul primește o recomandare nu doar pentru agresivitatea cu care poate fi jucat (celălalt mod de joc este unul foarte pașnic și family), ci și pentru faptul că designer-ul despre care nimeni nu știa nimic până anul trecut a publicat dintr-o dată 3 jocuri, toate foarte deosebite unul de altul. Scopul jocului este să formezi și să vinzi cirezi de vaci și poți face acest lucru alături de ceilalți jucători sau împotriva celorlalți jucători. În prima variantă fiecare își vede de treabă, în cea de-a doua vacile se pot fura și cowboy-ii care le păzesc pot fi alungați. Acțiunile se aleg pe baza unor zaruri și de obicei plaja alegerilor e destul de largă dar, ca în orice joc family, norocul are un cuvânt de spus.

 

Limes

Jocul se folosește de mecanici foarte vechi, dar care mie îmi plac mult, pe care le-am văzut în seria Take It… (…Easy!, …to the Limit!, …Higher!). Din cele 24 cărți din deck ce conțin 4 forme de relief doar 16 vor intra în fiecare joc și jucătorii trebuie să formeze cu ele o zonă de 4×4 care să genereze cât mai multe puncte la final. Un jucător amestecă deck-ul propriu și trage câte o carte, celălalt caută cartea cu același număr în deck-ul personal și apoi amândoi decid care e poziția optimă în tablou. Jocul este doar pentru doi jucători în versiunea standard și poate fi extins la oricâți jucători prin cumpărarea de jocuri suplimentare. De menționat că eu prefer seria Take It… care e făcută out of the box pentru 6 jucători și care îmi dă mai multe satisfacții – și teme de gândit.

 

Pagoda

Cel de-al doilea joc creat de Arve D. Fuhler (El Gaucho e celălalt) e strict pentru doi jucători și destul de simplu, dar are un farmec aparte. Jucătorii construiesc împreună pagode jucând cărți și plasând stâlpi și platforme, fiecare nivel fiind tot mai valoros. Cinci din cele șapte cărți cu care fiecare joacă sunt la vedere, astfel că fiecare jucător poate anticipa multe din mutările adversarului, dar nu pe toate. Construcția fiecărei platforme aduce puteri speciale ce schimbă puțin regulile jocului, iar management-ul lor e poate cheia succesului.

 

The Lord of the Ice Garden

Jocul e un amestec de area control precum în El Grande și worker placement pentru împrăștierea populației pe planșă sau construcția de unități speciale ori îmbunătățirea tech tree-ului. Partea interesantă e că jocul e complet asimetric pentru fiecare facțiune, există 3 condiții diferite de terminare a jocului și există un personaj neutru ce patrulează planșa de joc pentru a da câte o palmă după ceafă celor care s-au extins militar prea mult. Miniaturile sunt deosebite, atmosfera e specială, dar e posibil ca fanii Chaos in the Old World să-l găsească prea Euro, iar fanii El Grande să-l considere prea tematic. Deh, hibridele astea…

 

Dezamăgiri – tot în ordine alfabetică

 

AquaSphere

Ce mă așteptam să primesc: un joc strategic complex cu mai multe modalități de câștig, un point salad în genul Bora Bora care să îmi permită să fiu flexibil în alegeri pe termen scurt și să-mi pot forma o viziune pe termen lung.

Ce am primit: un joc semi-scriptat unde TREBUIE să adun o resursă doar pentru a trece de anumite nivele de scor. Un semi haos unde planificarea acțiunilor nu e suficientă pentru că jucătorii dinaintea ta îți fură constant oportunitățile și îți lasă fie opțiuni mai scumpe, fie mult mai slabe.

 

Deus

Ce mă așteptam să primesc: un civ builder lejer condus de un tablou de cărți ce permite combos, stimulează hand management-ul și oferă o experiență intensă într-un timp scurt.

Ce am primit: un joc în care de multe ori am o mână de cărți absolut inutilă, combos ce se realizează numai dacă am noroc, hand management aproape inexistent și o experiență frustrantă într-un timp de joc care uneori e mai lung decât ar trebui.

 

La Isla

Ce mă așteptam să primesc: un joc strategic ușurel, un set collection în care să pot planifica măcar pe termen mediu o oarecare strategie.

Ce am primit: un joc în care fiecare rundă îmi pune în mână 3 cărți pe care nu le-am mai văzut și pe care sunt obligat să le folosesc în 3 acțiuni care e posibil să nu mă avantajeze deloc.

 

Murano

Ce mă așteptam să primesc: un joc strategic ușurel despre fabricarea faimoasei sticle.

Ce am primit: un joc în care jumătate din acțiunile pe care le fac sunt „pas, iau 2 bani” alături de luck of the draw cu nemiluita și un mecanism de alegere al acțiunilor pe care nu-l pot numi decât „Piticot haotic”. În plus, cărțile de final scoring pot fi extrem de confuze.

 

Orleans

Ce mă așteptam să primesc: un worker placement economic de dificultate medie spre mare cu un twist pe partea de deck building prin folosirea sacului.

Ce am primit: un worker placement ce poate deveni extrem de frustrant datorită luck of the draw, căci piesele din sac extrase într-o rundă se pun la loc la finalul ei, deci ai mari șanse să le obții din nou și în runda următoare chiar dacă nu mai ai nevoie de ele; în plus, multe din clădirile ce pot fi construite sunt extrem de puternice comparativ cu altele de același nivel, ceea ce generează dezechilibre evidente.

 

Progress: Evolution of Technology

Ce mă așteptam să primesc: un civ builder lejer bazat pe cărți unde construcția tabloului e tematică și generează combos interesante.

Ce am primit: un joc semi-scriptat unde joci cărți ca să joci cărți ca să joci cărți. Expansiunea inclusă nu se poate juca în doi jucători, iar jocul de bază e cumplit în mai mult de trei datorită timpilor morți. Zero interacțiune, zero originalitate, zero fun.

 

The Staufer Dynasty

Ce mă așteptam să primesc: un joc de strategie de dificultate medie unde planificarea acțiunilor pe termen mediu și lung joacă un rol important, cu oarecare inovații în gameplay.

Ce am primit: un joc cu mecanici destul de confuze și lipsite de sens unde bonusurile primite joacă un rol destul de important – dar aceste bonusuri se trag aleator. Păcat de grafica bună.

 

Ne revedem în curând pentru a discuta despre jocurile ce mi-au plăcut mult.

Dar între timp mi-ar plăcea să aud despre dezamăgirile și surprizele de care ați avut voi parte – atenție, despre jocurile foarte bune discutăm data viitoare.

Cheers!

Mai citește și:

3 Comments

  1. VickdaReaper

    Pana la acest punct, nu am apucat sa joc chiar atat de multe jocuri din 2014, deci experientele mele sunt oarecum limitate. In plus, o sa pastrez anumite pareri pana la aparitia urmatorului articol, ca sa pot sa cataloghez parerile corespunzator.

    Pana atunci am sa ma leg de cateva din jocurile prezentate in articolul curent, cele cateva pe care le-am incercat:

    AquaSphere – am pareri contradictorii despre joc. Pe de o parte, simt mana clasica a lui Feld si salata sa de puncte, cu toate implicatiile acesteia, cum ar fi ca vrei sa faci multe, dar nu apuci (pentru ca nu ai suficiente mutari, pentru ca nu te lasa adversarii, etc.), dar orice ai face, ar fi bine sa te specializezi pe una, doua directii, dar tot faci pasi in lateral pentru ca asa te obliga jocul. Ce sa mai, tipic Feld.
    De partea cealalta (a gardului) este leopardul. Sunt de acord cu ideea de “script-are” a jocului. Trebuie MUSAI sa strangi cristale, fapt care te constrange destul de mult de-a lungul jocului (trebuie sa iei actiunea de 2-4 ori, minim!), ceea ce mie nu imi prea place, sa fiu fortat (sau fortuit) sa o iau anumita cale. Iar jugul fortarii nu se opreste aici: poti sa programezi doar 3 (4) boti pe tura, dar esti din nou constrans de schema din laboratorul de programare. Nu m-ar fi deranjat atat de mult acest pseudo tech-tree variabil (ce se schimba in fiecare runda) daca in joc nu era si problema cristalelor. Sau daca nu existau nici octopodele, alt mecanism care te obliga sa mergi din cand in cand la vanatoare, daca vrei sa castigi puncte multe pentru controlul statiei de cercetare.

    Rezumat – n-as vrea sa fiu inteles gresit, AquaSphere este un joc decent, chiar bun, in linia clasica a salatelor Feld, dar parca prea constrangator. Daca la alte jocuri ale lui Her Stefan te concentrezi in a fructifica la maxim oportunitatile, avand mici constrangeri ici si colo (numerele de pe zar la Bora Bora si Castles of Burgundy sau numarul de “pietre” la Trajan), la AquaSphere parca prea te inglodesc constrangerile si iti cer satisfacerea lor cat mai repede, distragandu-te de la ceea ce ar trebui sa fie miezul unui astfel de joc: alegerea unei directii de *virgula* dezvoltare si crearea de combinatii si oportunitati pentru aceasta.

    Deus – un alt joc care nu este rau la baza, dar care mi se pare prea dezlanat si un pic cam prea haotic. Cred ca, de fapt, vina lui principala este ca a aparut in acelasi an cu Imperial Settlers, un joc cu anumite similaritati, dar mult mai bine inchegat si mai putin “norocos”. Dar si ca se aseamana cu alte doua jocuri foarte bune, Race for the Galaxy si San Juan, dar este mult mai putin elegant in mecanici. Mi se pare ca in Deus esti mai puternic fortat sa arunci carti din mana decat in celelalte doua jocuri, si faci asta mai mult din considerente mecanice sau pentru ca nu ai chiar nimic de facut cu respectivele carti (nu ai resursele, cartile ori cladirile necesare si chiar trebuie sa arunci).
    Ca si AquaSphere, Deus nu este un joc rau, ba chiar este aspectuos, dar gasesc ca s-au introdus niste constrangeri (revenim la acest termen) doar de dragul mecanicilor jocului si nu prin spiritul acestuia. Similar jocului anterior, si Deus este un joc care nu mi-ar displace sa-l mai joc, dar care nu imi surade pe cat ar fi putut sa o faca.

    Progress – jocul este aspectuos si usurel, ceea ce-mi place. Apreciez, de asemenea, ca este destul de direct, cu actiuni simple si clare si cu o desfasurare destul de progres(s)iva. Si imi mai place si ca iti permite sa iti dezvolti abilitatile de a juca jocul (adica skill-urile din joc). Nu in ultimul rand, apreciez ca au fost atinse multe din realizarile umanitatii de-a lungul timpului.
    Totusi, il gasesc putin dator in a furniza ceea ce a promis, precum si cam sec. Nu ma deranjeaza atat de mult ideea de a “juca carti pentru a juca carti care sa te lase sa joci alte carti”, ceea ce imi displace este faptul ca, desi isi propune sa fie un joc despre un “arbore tehnologic”, Progress tocmai aici dezamageste. Ce vreau sa spun? Pentru mine, farmecul unui tech tree este ca ma lasa sa aleg o ramura care imi va da anumite avantaje. Aici conteaza mai putin pe ce ramura o iei. Da, se poate argumenta ca unele ramuri aduc mici beneficii intr-o directie, in timp ce altele in alta, dar avand in vedere cum se desfasoara jocul, pana la final vei avea oportunitatea de a dezvolta toate “skill-urile” in aproape aceiasi masura ca si ceilalti jucatori, iar impactul dezvoltarii unui skill in dauna altuia este deci mic. Nu e ca si cum un jucator va avea mai multe actiuni, dar acestea vor fi mai putin potente, altul o sa traga multe carti, dar o sa aibe putine alte oportunitati intr-o tura, iar un al treilea jucator va fi bun la cercetare si dezvoltare. Altfel, parca imi displace putin si faptul ca jocul este lipsit de orizonturi, fiind mai mult o cursa in care speri ca la final sa ai mai multe puncte decat adversarii. Dar asta cred ca poate fi rezolvat prin adaugarea elementelor neincluse in jocul actual (componentele militare si guvernamentale, parca, despre care Andrei Novac vorbea pe blogul sau).

    Iar in loc de final, vreau sa mentionez cateva jocuri incercate anul trecut care mi-au placut (mai mult sau mai putin), dar care nu au fost lansate in 2014. Acestea ar fi: For Sale (scurt, usor, la obiect; filler foarte bun), Pandemic si Forbidden Desert (nu m-as fi asteptat sa-mi placa, dar uite ca o fac; jocuri pentru familii foarte recomandabile), Tumblin Dice (despre zaruri si bobarnace), Bazaar (foarte matematic, dar interesant, avand in vedere varsta sa).

    Si ca sa mentionez, totusi, si o surpriza dintre jocurile lui 2014, am sa numesc Imperial Settlers. De ce este doar o surpriza si nu unul din jocurile bune ale anului? Pentru ca nu este o creatie noua, are la baza 51st State/ New Era, desi este o imbunatatire clara a celor doua. Totusi, nu pot sa nu ma gandesc ce tema (si ce bine era aceasta implementata in mecanicile jocului) au abandonat doar de dragul mercantilitatii.

    • Mulțumesc pentru comentariu, Vick.
      Da, mai există acea zonă a “jocurilor jucate în 2014 care nu au fost publicate în 2014 (sau 2013)”.
      Destul de puține și la mine, majoritatea abstracte: Yinsh, Carnac, Battle Sheep, Karo, Kulami, Spline+ si Giants care nu e abstract.

      Imperial Settlers e un joc bun și nu mă deranjează că tema post-apocaliptică a fost abandonată pentru una mai la îndemână. Modificările de reguli și gameplay compensează din plin orice regrete aș fi avut pentru renunțarea la Neuroshima. Despre el și multe altele, data viitoare.

      • VickdaReaper

        Sunt complet de acord ca Imperial Settlers este jocul (mult) mai bun. Dar pentru mine, care am crescut cu si iubit seria de jocuri Fallout, nu pot sa nu am o bruma de regret. Si unde mai pui, ca tematica lui IS este si trasa mult de par (civilizatii din diverse epoci ale omenirii se intalnesc pe o insula anterior neexplorata). :|

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.