Manhattan Project – droppin’ some bombs

Proiectul Manhattan a luat naştere în 1939 în urma unei scrisori de avertizare trimisă de câţiva fizicieni notorii ai vremii – printre care şi Albert Einstein – preşedintelui american Roosevelt despre potenţialul distructiv al noului tip de reacţii descoperit de Enrico Fermi în urma studierii unor izotopi de uraniu. Proiectul a implicat pe ansamblu în cei 7 ani de existenţă peste 130.000 oameni şi echivalentul a 26 miliarde dolari, culminând în iulie 1945 cu primul test nuclear denumit Trinity, iar apoi în august cu atacurile asupra Hiroshima cu bomba “Little Boy” şi asupra Nagasaki cu “Fat Man”.

Nu este acum momentul să discutăm despre ororile războiului, urmările îngrozitoare ale atacurilor asupra Japoniei sau miile de teste nucleare ce au urmat în timpul războiului rece în toată lumea “civilizată”. În schimb, să ne bucurăm de pacea de care avem parte şi să povestim despre un joc inspirat de aceste evenimente.

Manhattan Project a început ca un proiect micuţ pe Kickstarter ce a strâns o sumă modestă în august 2011. Un an mai târziu Minion Games a profitat de succesul de care jocul se bucura deja pe BGG şi a iniţiat o nouă campanie cu dublu scop: de a retipări jocul şi de a adăuga o expansiune. Finanţată în proporţie de aproape 800%, această a doua campanie va da posibilitatea celor care nu au reuşit să obţină un exemplar din prima ediţie să se bucure de un joc solid, ingenios şi foarte frumos ilustrat.

Jocul este un economic ce se învârte în jurul managementului resurselor de tot felul. Jucătorii sunt fabricanţi de bombe şi, conform istoriei scrise, vor putea fabrica fie bombe pe bază de uraniu, fie bombe pe bază de plutoniu – acestea apar aleator la începutul jocului şi apoi ori de câte ori este nevoie dintr-un deck special. Uraniul şi plutoniul se obţin din materia primă numită “yellow cake” ce se poate extrage din mine fie de către personal specializat (ingineri) fie de către necalificaţi dar la un randament redus. Personalul specializat se obţine recrutându-l din universităţi, respectiv zilierii au mai multe surse de provenienţă.

Dar la baza tuturor acestor lucruri vor sta banii. Cu bani se obţin multele clădiri cu ajutorul cărora se produce cam tot ce am enumerat mai sus.

Clădirile vor intra în joc asemănător tehnologiilor din Through the Ages, perindându-se de la dreapta la stânga şi ieftinindu-se odată cu trecerea rundelor. Spre deosebire de jocul menţionat anterior, nu există o ordine prestabilită a diverselor stablimente, ci toate cele 44 vor veni aleator după cele 6 de bază prezente la începutul fiecărui joc. Asta înseamnă că fiecare partidă se va desfăşura în mod diferit, unele lucruri vor fi prezente din abundenţă sau devreme, iar altele foarte greu de obţinut, fiecare bombă se va construi cu o cantitate diferită de sânge şi sudoare.

Manhattan Project este un worker placement ce are o mecanică de plasare a muncitorilor oarecum diferită de a celorlalte reprezentante ale marii familii. În tura sa, un jucător poate fie să plaseze muncitori pe planşe (maxim unul pe planşa principală, oricâţi pe planşa proprie), fie să-i strângă pe toţi şi să-i aducă acasă. Asta duce la un un nivel de planificare foarte detaliat care trebuie întotdeauna să maximizeze utilizarea resurselor existente (bani, muncitori, yellow cake), dar şi să ţină cont de ritmul şi intenţiile celorlalţi participanţi la cursa înarmării. De ce? Pentru că multe din poziţiile cheie de pe planşa principală vor fi mai tot timpul ocupate şi ca să le obţii trebuie să calculezi momentul propice.

Manhattan Project este şi un worker placement ce transcede nivelul de interacţiune întâlnit de cele mai multe ori în specia sa (“Sâc! Am ocupat poziţia de care aveai mare nevoie!”) introducând spionajul şi bombardamentele. Spionajul permite jucătorilor să trimită muncitorii proprii pe clădirile adversarilor beneficiind de foloase şi blocându-le până binevoiesc să-şi cheme „ze workers” acasă. Iar bombardamentul face exact ce credeţi: avariază clădirile oponenţilor împiedicându-i pe aceştia să le mai folosească înainte de a fi reparate.

Deşi ambele acţiuni par brutale, lucrurile pot fi ţinute sub control – sau măcar sub observaţie. Ca şi la Through the Ages, cursa înarmării va putea fi observată din timp şi contracarată cu măsuri similare. Iar acţiunea de spionaj e timidă la început, o singură clădire poate fi invadată – dar de la o folosire a acţiunii la alta posibilităţile de sabotaj vor tot creşte. În asemenea cazuri se impune fie o mică razie cu lansare de bombe, fie contra-spionajul, fie pur şi simplu sincronizarea fluxului de plasare a muncitorilor cu jucătorul pus pe sabotaj împiedicându-l pe acesta să ocupe clădirile mult dorite.

După primele partide am fost convins că o strategie bazată de producţia de uraniu şi bombe de acelaşi fel va asigura întotdeauna câştigul. Uraniul este mai uşor de procurat decât plutoniul, iar bombele – deşi aduc mai puţine puncte – sunt mai uşor de construit. Dar alte 3 partide au fost ulterior câştigate pe baza plutoniului şi atunci am realizat că singura strategie câştigătoare e cea care se adaptează cel mai bine clădirilor disponibile, respectiv bombelor ce pot fi construite. În medie, în fiecare joc vor intra în peisaj cam 8-9 clădiri/jucător şi vor vedea lumina zilei cam 3-4 bombe/jucător. Rejucabilitatea este deci foarte ridicată şi combinaţiile posibile extrem de multe.

Pentru că jocul va avea un ritm alert la început când există puţine clădiri pe planşa fiecărui jucător şi personalul specializat încă nu a fost recrutat şi apoi turele vor dura din ce în ce mai mult, vă recomand să-l jucaţi în maxim 4 oameni. Cu 5 participanţi lucrurile pot ajunge să se desfăşoare foarte încet în a doua jumătate, în schimb jocul merge excelent în 2 sau în 3. Atunci când numai 2 jucători stau faţă în faţă atmosfera este extrem de tensionată şi lucrurile se pot precipita urgent. Cursa înarmăriii unuia va pune presiune pe celălalt, la fel cum acţiunile de spionaj pot zădărnici multe iniţiative atent planificate.

Sunt foarte plăcut surprins de acest joc, de felul în care mecanica este implementată, de tema aleasă şi fidel reprezentată. Îmi place mult aspectul grafic de benzi desenate din anii ‘50 realizat de o echipă de artişti ce au mai contribuit individual la Dungeon Run, BSG Express, Aliens sau Twilight Struggle. Îmi place grosimea apreciabilă a cartonului folosit pentru workers. Îmi place regulamentul tipărit sub forma unui ziar din perioada războiului, claritatea cu care este scris şi uşurinţa cu care poate fi explicat.

La capitolul cârcoteli amintesc numai disponibilitatea redusă (momentan, să sperăm) şi preţul puţin cam mare dacă e să ne raportăm strict la conţinutul cutiei. Însă rejucabilitatea mare şi distracţia pe care jocul o oferă va compensa în timp micuţa gaură din portofel.

Am lăsat deoparte multe detalii ce ţin de mersul jocului (muncitorii neutri ce pot fi recrutaţi de oricine, lansarea bombelor şi acumularea de puncte suplimentare, diversele modalităţi de a obţine bani şi resurse de pe planşa principală) pentru a nu îngreuna inutil scrierea şi a-i menţine caracterul de review – adică de prezentare a opiniilor, analiză critică şi senzaţii declanşate de gameplay. Însă sunt convins că după ce voi termina de puricat toate jocurile publicate în 2012 Manhattan Project va rămâne în top 10. Poate chiar mai sus, rămâne să vedem în câteva luni. Până atunci vi-l recomand cu căldură, faceţi-vi-l cadou de sărbători sau dăruiţi-l unui euro gamer pasionat. Va aprecia gestul.

Regina şi Nebunul vi-l poate aduce la comandă de sărbători dacă trimiteţi un mesaj în timp util!

Sursă foto: explozivul BoardGameGeek

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.