Martie 2013 – best of

A trecut încă o lună extraordinară pentru boargames, cu 40 jocuri diferite încercate în peste 70 partide. Am 14 jocuri noi despre care o să vorbesc azi pe scurt şi, chiar dacă nu am acordat niciun 9 şi doar trei de 8, tot mă bucur că am avut şansa să încerc mai bine de jumătate din aceste titluri. De asemenea, mă bucur tare că am reuşit să rejoc câteva din titlurile vechi şi dragi: Through the Ages, Caylus, Glory to Rome, El Grande, Trajan, Battle Line. Cum începuturile de an sunt de obicei destul de sărace din punct de vedere al noilor apariţii şi anul 2012 mi-a arătat aproape tot ce mă interesa (urmează o analiză pe larg şi un top foarte curând), focusul meu se va îndrepta în viitorul apropiat probabil mai mult înspre jocurile mai vechi. Nu vă faceţi griji însă: am în continuare pe raft vreo 20 de titluri despre care de-abia aştept să vă împărtăşesc primele gânduri.

Copycat (nota 8)

Friedemann Friese a publicat în 2012 acest joc ce nu inovează prin absolut nimic. Mecanica de worker placement şi felul în care noile tehnologii intră în joc e împrumutată din Agricola, elementele de deck building sunt copiate din Dominion, iar apariţia cărţilor e furată din Through the Ages. Au mai existat şi nişte elemente din Puerto Rico, dar au fost eliminate în timpul testării. Jocul simulează o luptă politică, o campanie electorală la finalul căreia jucătorii îşi vor putea cumpăra doctoratul ce le va permite ulterior să transforme câţi bani au la îndemână în VPs. Jocul nu trebuie analizat ca oricare alt joc unde contează inovaţiile la nivelul mecanicilor şi tema care se îmbină sau nu cu ele. Nu, jocul de faţă este un protest al designer-ului la adresa scandalurilor de plagiat din Germania din ultimii ani (chiar unul din membrii comisiei ce analiza unul din plagiate a ajuns să fie acuzat de aceeaşi “crimă”) şi, din acest punct de vedere, aş zice că străluceşte. Singura plângere pe care o pot manifesta e legată de durata cam prea mare de joc pentru ce oferă, 90 de minute în compania unui deck builder cu elemente de worker placement e cam mult. Ah, şi nici preţul ediţiei Rio Grande nu e foarte mic, deşi componentele sunt reuşite.

Noblemen (nota 8)

Debutantul Dwight Sullivan (ignor cu bună ştiinţă jocul Cubed din 2008) ne propune un Euro interesant publicat în 2012 ce îmbină tile placement cu resource management aplicând o temă  ce vine ca o mănuşă ansamblului: familii nobiliare bogate se luptă pentru putere la curtea reginei Elisabeta I. Jucătorii îşi vor construi domeniul privat unde pot avea plantaţii care generează bani, păduri care aduc alte tiles, pajişti pe care se pot construi clădiri, grădini ce cresc prestigiul – toate acestea pentru a obţine la finalul fiecărei runde titluri nobiliare ce aduc VPs şi reduceri de costuri. Ei se mai pot folosi de influenţa bisericii, pot mitui diverse oficialităţi şi se pot implica în mici scandaluri, toate acestea menite să îi propulseze printre favoriţii reginei. Jocul arată foarte bine, conţine foarte mult carton şi multe piese de lemn, iar titlurile nobiliare ce se încorporează pe paravanele jucătorilor îi dau un aer unic. Iar din punct de vedere al mecanicilor lucrurile stau la fel de bine, tensiunea se menţine până la final şi interacţiunea indirectă dintre jucători e foarte bine venită.

De Vulgari Eloquentia (nota 8)

Mario Papini face jocuri din 1984 şi creaţiile sale sunt puternic inspirate de realitatea istorică. Jucătorii trebuie să se conformeze tradiţiilor şi obiceiurilor perioadei abordate, astfel că în De Vulgari Eloquentia (2010) ei vor începe jocul în postura de comercianţi şi îl vor termina (de obicei) ca înalţi slujbaşi ai bisericii – la prima încercare am reuşit să ajung chiar papă. Tema jocului este formarea limbii italiene comune, cea vorbită de popor, lingua vulgara, iar jucătorii vor străbate Italia în lung şi în lat pentru a acumula cunoştinţe, pentru a strânge manuscrise, pentru a aduna voturile populaţiei şi pentru a-şi creşte prestigiul. Un joc cu reguli nu foarte intuitive şi nici inteligibile şi cu câteva scăpări pe planşa foarte aglomerată, dar foarte interesant şi care cere atât un nivel ridicat de planificare în avans – pentru că ordinea anumitor evenimente e cunoscută de la început – cât şi multe adaptări tactice – pentru că preţioasele manuscrise vor apare în cele mai obscure colţuri ale “cizmei”.

The Climbers (nota 7)

… sau Die Aufsteiger (2008) arată ca un joc de copii şi se joacă asemeni unui joc de petrecere. Doi până la cinci căţărători vajnici se vor intersecta pe cuburi şi parelelipipede colorate încercând să ajungă cât mai sus pe construcţia în eternă schimbare. Toţi pionii pornesc la drum de la nivelul mesei şi se pot deplasa numai pe culoarea proprie sau pe culoarea neutră, dar piesele chunky de lemn pot fi mutate şi rotite, blocate sau escaladate cu ajutorul scărilor. Un joc simplu şi distractiv, numai bun de încheiat o seară ce a rupt creierii cu jocuri dificile.

OddVille (nota 7)

Dacă credeaţi că pe piaţă nu mai pot apare city builders bazate pe cărţi şi variable player powers, vă înşelaţi. Carlo Lavezzi a creat în 2012 un joc uşurel şi colorat ce se desfăşoară în mai puţin de 45 minute şi oferă o experienţă destul de diferită şi tensionată. Diverse clădiri trebuie construite în jurul pieţei centrale cu resurse greu de procurat şi bani puţini. Dar se pot realiza tot felul de combos şi membrii celor 4 guilds nu vor pregeta să vă ajute cum pot. Nici jocul şi nici oraşul nu sunt pe atât de ciudate pe cât sugerează titlul, iar experienţa e suficient de diferită de celelalte city builders ca să merite măcar o încercare.

Le Havre: The Inland Port (nota 7)

N-aş zice că frăţiorul mai mic publicat în 2012 are multe elemente în comun cu cel mare apărut în 2008. Conversiile de resurse încă există, dar la un nivel mult mai subtil decât în Le Havre. Clădirile se pot achiziţiona tot prin intermediul banilor sau al combinaţiei lemn +/- cărămidă, dar mult mai facil. Muncitorii nu mai trebuie hrăniţi, dar mâncarea a rămas tot importantă. Nici măcar shipping nu se mai face atât de mult, dar jocul oferă o modalitate interesantă de management al resurselor şi de jonglare cu diversele clădiri folosindu-se de un mecanism similar cu cel din Ora et Labora – cu cât o resursă/clădire e mai rar exploatată, cu atât profitul ce îl oferă e mai mare. Cei doi jucători se pot folosi unul de clădirile celuilalt, iar asta va dejuca multe planuri, dar va oferi şi oportunităţi. Portul de pe uscat oferă un joc scurt şi dens, o experienţă interactivă şi interesantă.

TaYu (nota 7)

Din 1999 până acum jocul a apărut în 4 ediţii, semn că cerere pe piaţă există, chiar dacă numărul de note primite pe BGG nu e foarte mare. Avem de-a face cu un abstract simplu şi foarte tactic, practic în fiecare tură jucătorii decid ce pot face mai departe şi cum se pot extinde astfel încât să unească două laturi opuse ale planşei cu cât mai multe ramificaţii împiedicând în acelaşi timp adversarul să le unească pe celelalte două. Un joc ce aminteşte de PUNCT sau Talpa, dar care se joacă foarte diferit. Piesele sunt reuşite şi fluviul în continuă expansiune arată tot mai bine pe măsură ce jocul progresează. Foarte recomandat celor care gustă abstractele de dificultate redusă.

Bios Megafauna (nota 7)

După publicarea monstrului numit American Megafauna în 1997 cu timp mediu de joc de 8 ceasuri, Phil Eklund s-a tot gândit cum se poate scurta durata de joc păstrând în acelaşi timp imersiunea tematică şi un gameplay antrenant. În 2011 a reuşit să publice Bios Megafauna, o experienţă mult mai streamlined şi mai uşor de abordat. Jucătorii controlează diverse specii de animale ce încearcă să se adapteze unui mediu ambiant ostil şi în continuă schimbare. Animalele pot deveni atât vegetariene cât şi carnivore, se pot specializa mediului aerian dar şi celui acvatic, pot miza pe viteză dar şi pe superioritatea greutăţii.  Tot în 2011 Phil a făcut publică vestea conform căreia Bios Megafauna se poate combina cu Origins pentru o experienţă epică de proporţii planetare. Un must try pentru admiratorii acestui rocket scientist.

Pictomania (nota 7)

Dacă pentru mulţi dintre noi numele lui Vlaada Chvátil înseamnă numai jocuri complicate de dificultate mare, e timpul să ne schimbăm perspectiva. Acest “specimen” apărut în 2011 pune jucătorii pe jar într-o cursă infernală în care trebuie să deseneze cât mai intuitiv un cuvânt secret, încercând în acealaşi timp să ghicească ce au desenat ceilalţi. Viteza nu asigură succesul şi nici talentul victoria, dar o imaginaţie bogată şi inspiraţia de moment te pot salva. Un joc de petrecere amuzant şi foarte gălăgios, Pictomania e recomandat chiar şi celor care cred că au două mâini stângi şi talent minim.

Snow Tails (nota 6)

Dacă vă plac jocurile ce simulează curse şi anotimpul ce refuză să ne lase în pace, o să vă placă şi acest joc din 2008. Printr-un sistem asemănător celui din K2 jucătorii trebuie să-şi drămuiască cu mult talent mâna de cărţi pentru a-şi mâna sania trasă de 2 husky printre gheţari, brazi şi săniile celorlalţi. Se poate face drifting, se vor produce accidente şi cu siguranţă unii se vor descurca mult mai bine decât alţii pe traseu. Încercaţi-vă talentele de conducători de sanie şi vedeţi cum vă descurcaţi.

 

Aztlán (nota 6)

Leo Colovini încearcă o nouă abordare a mecanii area control introducând un sistem de recompensă pentru jucătorii ce se arată îngăduitori cu cei care au fost învinşi în lupta teritorială. Din păcate de cele mai multe ori e mai profitabil să-ţi distrugi adversarii şi sansa lor de a face puncte, decât să le permiţi să coexiste şi să te foloseşti de cărţile oferite drept recompensă – cu atât mai mult cu cât nu poţi controla ce vine din deck. Sau poate nu am avut eu suficientă răbdare să explorez toate posibilităţile…

 

Star Wars: The Card Game (nota 6)

Din păcate nu m-a atras nici tema acestui nou LCG din 2012, nici durata prea scurtă ce mi-a părut că limitează chiar şi cel mai bine construit deck, nici felul în care se desfăşoară luptele – care aminteşte oarecum de cel din Warhammer: Invasion, dar pare că îi lipseşte ceva esenţial. Nu cred că voi avea  tragerea de inimă să-l mai încerc curând, dar fanii francizei sunt datori să o facă, sunt convins că vor găsi în el multe elemente familiare sau chiar bine implementate.

Mai menţionez în treacăt jocurile care au primit note mai mici de 6 (Maria din 2009 şi Don Quixote din 2010) şi închei aducându-vă aminte că multe din jocurile de mai sus se pot comanda de la Regina şi Nebunul – comanda pentru aprilie e chiar pe cale să fie trimisă, aşa că grăbiţi-vă!

Sursă foto: primăvăratecul BoardGameGeek

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.