Martin Wallace şi Cédrick Chaboussit intră într-un bar – impresii despre London, Struggle of Empires şi Lewis & Clark

Iniţial am avut impresia că jocurile lui Martin Wallace pot fi categorisite pe ani precum perioadele de creaţie ale pictorilor: perioada trenurilor, perioada economicelor, perioada jocurilor de război, etc. Dar apoi am pus lucrurile pe foaie ca să am o perspectivă mai clară şi rezultatul nu a fost nici pe departe atât de tranşant pe cât credeam.

Jocurile cu trenuri apar cam la 2-3 ani distanţă unul de altul din 2001 încoace. Economicele pot fi încadrate într-un interval oarecum fix, să zicem din 2007 până în prezent. Însă în toată această perioadă (2001-2014) Wallace a produs în mod constant jocuri din categoria wargames şi civ builders. Şi, cu titlu de excepţie, a mai scos cât un joc care nu poate fi încadrat în niciuna din cele 3 mari categorii: Runebound, London, Moongha Invaders, Discworld, A Study in Emerald.

De cealaltă parte, Cédrick Chaboussit e un anonim, nimeni nu ştia absolut nimic despre el până anul trecut când Ludonaute i-a publicat jocul de debut. Există vreo legătură între cei doi designers? Absolut niciuna din câte ştiu eu. Dar mi-ar plăcea să aud un banc care începe precum titlul acestui articol.

London (nota 7)

Cu London am avut o relaţie mai complicată decât status-ul permis de Facebook. Ne-am cunoscut în vara lui 2012, am stat împreună la masă şi ne-am despărţit cu sentimente contrarii. Nu mi-am dat seama imediat dacă e un joc ce-mi place sau nu. I-am dat nota 7, l-am vândut, dar ceva a rămas acolo să mă râcâie. Până anul trecut în octombrie când m-a mâncat în fund să urmăresc prezentarea lui Rahdo. Am cedat impulsului şi am dat crezare spuselor lui cum că ar fi un joc excelent. Mi l-am comandat plin de speranţă şi am vrut să cred că m-am înşelat şi că de fapt am renunţat la un joc ce poate fi de nota 8, deci de păstrat în colecţie. De-acum înainte voi şti să-mi ascult instinctele şi să nu mă mai întorc pe cărarea pe care nu mi-a plăcut să umblu de la bun început.

London nu e însă un joc rău. Cum sunt un mare admirator al jocurilor de cărţi ce se bazează pe construcţia unui tablou şi, deci, al unui motor din ce în ce mai eficient (vezi Race for the Galaxy, Glory to Rome, The New Era) am pornit la drum plin de speranţă. Dar London nu are nevoie de acest motor, pentru că tabloul jucătorului e în continuă schimbare. Cărţile achiziţionate şi utilizate în prima parte a jocului vor fi acoperite de cele care vin în partea a doua, iar la rândul lor acestea vor face loc cărţilor din partea de final. Jocul încearcă să surprindă reconstrucţia metropolei după incendiul din 1666 până în prezent şi jucătorii trebuie să aducă prosperitate într-un oraş bântuit de spectrul sărăciei.

Poate cea mai intresantă parte a jocului este modalitatea de plasare a cărţilor în tabloul personal: fiecare carte pusă jos va trebui plătită cu una de aceeaşi culoare care se amplasează pe planşa de joc de unde ceilalţi jucători o vor putea culege în tura lor. Trebuie deci să decizi care e cea mai bună carte pentru construirea motorului şi care e cea mai puţin interesantă pentru adversari. În rest, lucrurile tind să se desfăşoare după un oarecare tipic: achiziţionezi influenţă în oraş pentru a scăpa de sărăcie şi pentru a câştiga VPs, tragi cărţi din deck, le joci în faţă şi apoi îţi laşi oraşul să funcţioneze generând bani şi eliminând sărăcia.

Deşi planşa de joc este aproape inutilă şi sunt convins că se puteau găsi soluţii pentru eliminarea ei, se pot formula strategii interesante care să treacă dincolo de eficientizarea tabloului personal: dominaţia teritorială în jurul râului Tamisa sau numai de o parte a acestuia, gruparea strategică a cartierelor controlate pentru a construi în ele infrastructura metroului, investiţia din vreme în cele mai profitabile zone pentru a trece rapid prin deck-ul de început plin de cărţi slăbuţe şi a ajunge la cele mult mai zemoase caracteristice părţii a doua a jocului.

Grafica este cam urâţică, dar simbologia e uşor de înţeles. Preţul e cam mare pentru un joc de cărţi cu planşă şi nu am simţit entuziasm în timp ce-mi formulam diverse strategii. Dar sunt convins că mulţi alţi jucători văd lucrurile complet diferit dată fiind şi plasarea foarte bună a jocului în top BGG. Dacă vă plac creaţiile lui Wallace sau cele bazate pe construcţia unui tablou de cărţi, daţi-i o şansă lui London, e posibil să vă impresioneze în mod plăcut.

Struggle of Empires (nota 5)

Struggle of Empires este unul din cele mai urâte jocuri pe care am avut neplăcerea să pun mâna. Dar sunt convins că dacă ar primi de la Z-Man un tratament care să includă o planşă frumos colorată, miniaturi de plastic şi jetoane cu grafică la zi, jocul ar ajunge în top 50 BGG – deşi nici poziţia actuală nu e tocmai de lepădat.

La nivel de gameplay mi s-a părut un destul de tipic “dudes on a map are fighting for control”. Jucătorii sunt puteri imperiale ce luptă pentru dominaţie teritorială pe tot globul pentru a strânge preţioasele VPs. Acestea se acordă la finalul fiecărui război (3 în total, fiecare compus din 6 runde) celor care sunt prezenţi pe poziţii de top în teritoriile disputate. În fiecare rundă jucătorii vor îndeplini câte 2 acţiuni din extrem de tipicul spectru: construieşte armate, deplasează armate, declară un război, achiziţionează un upgrade/tehnologie.

Arborele tehnologic mi-a părut destul de divers şi sunt convins că se pot aborda strategii multiple, dar până la urmă esenţa jocului este “hai să ne dăm în gură”. Lucru care se realizează cu ajutorul zarurilor într-un fel mai cu dichis: fiecare combatant rostogoleşte două şi diferenţa dintre ele şi-o însuşeşte ca avantaj în luptă alături de puterea trupelor. În plus, jocul pedepseşte pe cei care obţin un total de 7 (iar acest lucru se va întâmpla destul de des) şi cere rostogoliri de zar şi atunci când deplasările pe hartă sunt intercontinentale – uneori având loc dezastre ce nu pot fi anticipate.

Nu-mi place deloc genul acesta de jocuri, dar pot înţelege de ce este atât de popular. Şi nu înţeleg cum un joc atât de urât poate fi atât de sus în top, dar frumuseţea e trecătoare, nu-i aşa? Dacă titluri precum Eclipse, Cyclades, Runewars, A Game of Thrones sau Twilight Imperium vă gâdilă auzul într-un mod plăcut, e posibil să vă placă şi jocul de faţă.

Lewis & Clark (nota 7)

Lewis & Clark este un fel de deck builder din noua generaţie unde cărţile se adună, dar nu trebuie amestecate. Scopul adunării acestor cărţi este să-ţi faci un motor care să-ţi permită să generezi resursele necesare traversării continentului nord-american. Căci jocul este inspirat din fapte reale, mai precis din celebra expediţie de la începutul secolului XIX care a durat mai bine de 2 ani.

Domnul Chaboussit a pornit de la aceste adevăruri istorice şi a creat un joc ce nu are drept scop acumularea de VPs, ci atingerea unui punct de pe hartă. Jocul este o cursă şi primul jucător ce trece linia de sosire este învingător, neexistând posibilitatea vreunei egalităţi la puncte. De aici rezultă poate şi cea mai pregnantă problemă a jocului: la un moment dat va fi evident că unul sau doi din cei de la masă sunt cu mult înaintea celorlalţi şi nu se mai poate face nimic pentru a-i opri, aşa că cei mai puţin norocoşi vor trebui să îndure turele rămase şi să facă tot ce pot ei mai bine – dar cu un nod în gât şi siguranţa că nu vor câştiga.

Jocul combină plasarea de muncitori pe planşă în vederea obţinerii de resurse cu hand management şi crearea unui deck care să se folosească cu maxim de eficienţă de aceste resurse. La prima vedere combinaţia este reuşită şi cu potenţial bun, mai ales că ai de ales din peste 50 de personaje cu abilităţi din cele mai diferite. Fiecare jucător începe expediţia cu 6 personaje cu abilităţi modeste şi un convoi de bărci ce poate căra o oarecare cantitate de resurse şi indieni care ajută la îndeplinirea sarcinilor. Pe parcursul jocului indienii vor putea fi trimişi “pe traseu” pentru a aduna resursele sau pentru a negocia condiţii mai bune de desfăşurare a expediţiei (bărci mai încăpătoare, forţe proaspete în deck, mai mulţi indieni). Iar personajele din deck vor genera la rândul lor resurse sau le vor converti în modalităţi de deplasare de-a lungul râului sau pe crestele munţilor.

În varianta de bază jocul poate deveni repetitiv ca strategie pentru că prima şi ultima parte a traseului se vor desfăşura pe apă, iar partea centrală va fi un amestec de munte şi apă. Cele 50 de personaje auxiliare oferă tot spectrul posibil de acţiuni şi depinde numai de jucători să decidă care e cursul optim al lucrurilor: deck mare sau mic, strategie bazată pe resurse sau indieni, convoi de bărci scurt sau lung.

Aspectul inovator al jocului ţine de utilizarea cărţilor: acestea nu pot fi nicicând jucate ca atare, ci alte cărţi şi/sau indieni trebuie să le dea putere pentru a executa acţiunea. Turele trebuie astfel îndelung şi cu grijă planificate urmărind distribuirea atentă a indienilor (cei plasaţi pe planşă pot fi recrutaţi de alţi jucători, dar cei folosiţi la activarea cărţilor sunt încă parte a expediţiei), a resurselor şi a momentului oportun de a avansa pe traseu profitând de poziţia competitorilor: nicio călăuză nu poate poposi pe un spaţiu ocupat de alta, aşa că va fi “forţată” să se mulţumească cu următorul spaţiu liber.

Pentru a recupera cărţile jucate în rundele anterioare jucătorii vor trebui din când în când să se oprească şi să-şi tragă sufletul. Iar cu această ocazie vor afla cât de ineficientă le este strategia şi cât de mult vor trebui să se întoarcă pe traseu pentru a poposi peste noapte. Pentru că fiecare indian în plus, fiecare resursă utilizată ineficient şi fiecare carte cu care nu s-a executat o acţiune va obliga jucătorul să se întoarcă un spaţiu pe traseu – sau mai multe dacă acea poziţie e ocupată de altă călăuză.

Poate la prima vedere nu pare, dar Lewis & Clark are foarte multe elemente în comun cu un alt titlu apărut în 2013: Rokoko. Din motive pe care le voi analiza la momentul oportun, Rokoko mi-a părut un joc mai bun, chiar dacă la rândul lui are mici hibe – dar peste care am reuşit să trec cu uşurinţă. Până atunci însă vă recomand să încercaţi Lewis & Clark (mai ales că ediţia a doua cu componente ceva mai bune e pe cale să apară) şi vă ofer şi un avertisment: nu vă lăsaţi înşelaţi de grafica colorată şi de planşa ce aduce aminte de Stone Age. Aveţi de a face cu un joc dificil ce presupune multă planificare strategică şi în a cărui desfăşurare veţi primi multe beţe în roate de la partenerii de joc.

Pentru comenzi de jocuri vechi şi noi, Regina şi Nebunul vă stă la dispoziţie. Acum cu mai multe titluri ca oricând şi cu transport aproape gratuit.

Sursă foto: magnificul BoardGameGeek

Mai citește și:

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.