San Marco – impresii după primul joc

Alan R. Moon face jocuri de multă vreme, aș putea zice că toată viața lui s-a îndeletnicit cu asta. De la primul design publicat în 1977 (War at Sea 2) și până la expansiunile Ticket to Ride apărute anul trecut, în cei 35 de ani de activitate și-a pus semnătura pe mai bine de 80 jocuri și expansiuni. A fost răsplătit de 2 ori cu Spiel des Jahres, în 1998 pentru Elfenland și în 2004 pentru Ticket to Ride. Jocurile domniei-sale (Airlines Europe, Incan Gold, Isla Dorada, seria Ticket to Ride) au adunat mii de familii în jurul mesei și au inițiat milioane de începători în acest hobby.

Astăzi vom vorbi despre un joc care nu e foarte cunoscut la noi, iar acest lucru e numai din vina domnilor publishers. Căci jocul a văzut lumina tiparului într-o singură ediție în 2001 în câteva mii de exemplare și atât, de atunci cei care și-au dorit să încerce jocul au fost nevoiți să-l vâneze în diverse licitații sau schimburi, mulțumindu-se aproape de fiecare dată cu o copie second hand. Situația se prezintă aproape ca un paradox: jocul e la limita lui top 200 și dorit de mulți oameni, dar nimeni nu se învrednicește de 11 ani să-l publice din nou. E bun sau nu e bun San Marco? Hai să vedem împreună.

Un euro de o clasicitate ce nu poate fi pusă la îndoială, San Marco îmbină area control cu card drafting într-un pachet ce se adresează unui grup de 3-4 jucători care doresc să-și înceapă seara de jocuri într-un mediu colorat, cu o tematică de grosimea unei foi de hârtie și un twist pe care nu l-am mai întâlnit decât într-un singur joc, și acela apărut la 11 ani după San Marco (Dragon Valley, sub semnătura lui CW Karstens).

Acțiunea jocului se petrece în Veneția medievală unde, pe o hartă frumos desenată cu pensula, jucătorii vor încerca să domine cele 6 cartiere împânzindu-le cu cuburile în culoarea proprie:

Jocul se desfășoară în 3 runde care vor urma același tipic într-un număr de ture variabil. Iar fiecare tură se desfășoară după aceeași rețetă. Pentru a-mi ușura puțin viața și pentru că jocul e recomandat în 3, voi descrie ce se întâmplă pentru acest număr de jucători și apoi voi aminti care sunt diferențele când se joacă în 4.

La început există un setup în urma căruia fiecare jucător se va pricopsi cu o poziție oarecare pe hartă, punându-și câțiva markers în 4 regiuni decise cu ajutorul zarului. Fiecare jucător va construi și câte două poduri peste canalele ce străbat Veneția în lung și în lat, marcându-le cu un cubuleț ca să nu fie dubii asupra proprietarului. Doar ei se vor putea folosi de ele pentru a-și extinde dominația în cartierele învecinate, respectiv le vor putea închiria temporar celor care vor să-l plimbe pe Doge dintr-o parte în alta.

Cărțile din joc sunt împărțite în 2 categorii și amestecate separat la început. Cărțile de acțiune vor permite – evident – desfășurarea de acțiuni (plasarea de markers într-unul din cele 6 districte, înlocuirea marker-ului unui adversar cu unul propriu, construirea unui pod, “curățarea” unei zone prea populate, respectiv scoring în cartierul dorit prin influența domnului Doge). Cărțile limită vor semnala sfârșitul rundei pentru jucătorii care au acumulat un minim de 10 puncte, ceilalți putând desfășura încă o tură și, eventual, pot obține și bonusuri.

Jucătorul activ este cel care va trage 6 cărți de acțiune și 4 cărți limită și va încerca să facă 3 pachete pe care le va pune apoi cu fața în sus la dispoziția jucătorilor. Ceilalți 2 jucători vor alege fiecare câte un pachet și cel care le-a împărțit inițial va trebui să se mulțumească cu ce rămâne. Această etapă din joc este cea mai interesantă din perspectiva jucătorului activ, dar și cea mai dificilă. Cele 3 pachete pe care le formează din cele 10 cărți trebuie să fie nu numai echilibrate, dar să fie realizate în așa fel încât acțiunile cele mai bune în acele moment să fie compensate de cărți limită de valoare mare. În felul acesta, jucătorii care decid să fie agresivi sau lacomi și să ia pachetele puternice se vor pricopsi și cu o valoare mare de pe cărțile limită, apropiindu-se astfel de finalul rundei mai repede decât ceilalți.

Dacă pentru jucătorul activ alegerile sunt dificile în formarea pachetelor, vine apoi rândul celorlalți doi jucători să fie puși în situația grea de a alege cel mai bun pachet pentru ei, sau pachetul pe care și-l doresc ceilalți mai mult. Nu e întotdeauna ușor să-ți dai seama ce urmărește de fapt cel care face pachetele atunci când îți oferă pe tavă posibilitatea construirii unui pod sau posibilitatea de scoring sau cea de “curățenie”, iar cărțile limită din fiecare grup sunt atât de diferite ca valoare încât te ia cu amețeală.

Mecanismul descris mai sus se repetă până când fie toți 3 acumulează simultan 10+ puncte limită, fie doi le acumulează și atunci al treilea are parte de un bonus gras (o “curățenie” gratuită și câteva VP), fie numai unul are 10+ și atunci ceilalți mai joacă o tură.

Jocul este unul foarte strategic, în unele momente fiind chiar dificil de ales cele mai bune combinații de cărți sau pe cele mai inedite pentru a face lucrurile interesante. Există și o doză destul de mare de haos dată de zarul care hotărăște setup-ul inițial și dimensiunile “curățeniei”, dar nu am simțit în nici un moment că acest haos mă deranjează, dimpotrivă.

San Marco este unul din puținele jocuri pe care le-aș pune pe masă fără să îmi doresc să câștig și l-aș juca numai pentru că în fiecare tură alegerile sunt extrem de interesante.

Extins la 4 jucători, haosul devine și mai mare. În fiecare tură vor exista 2 jucători care iau decizii cu privire la alcătuirea pachetelor și ceilalți doi vor fi cei care aleg primii. Lucrurile se vor schimba dramatic și zarul va fi uneori capricios, alteori foarte cooperant. Dar atâta timp cât atmosfera din jurul mesei e foarte similară cu cea generată de un party game, nu ai cum să te superi că ai dat 1 în loc de 6, că podul pe care te bazai ți-a fost furat sau că jucătorul pe care tocmai l-ai evacuat din cartierul cel mai valoros a revenit și e forța dominantă. Căci San Marco are acest dar de a aduce buna dispoziție acolo unde fețele încruntate stau de obicei.

Vi-l recomand deci cu dragă inimă pentru grafica frumoasă, regulile simple, mecanica foarte deosebită și cantitatea impresionantă de distracție pe care o aduce dacă grupul e potrivit. Mi-ar fi plăcut ca manualul să fie color și cutia ceva mai mică și mai portabilă pentru că numărul componentelor e minuscul, dar astea sunt amănunte ce nu îi scad cu nimic valoarea.

Din păcate Regina și Nebunul nu vi-l poate aduce la comandă pentru că nu mai e disponibil de ani buni, dar vă poate aduce sute de alte jocuri bune, ia aruncați o privire.

Sursă foto: BoardGameGeek

Mai citește și:

1 Comment

  1. Unul din cele mai bune jocuri de fix 3 persoane din colectie, daca nu cel mai bun. Tensionat, decizii pe muchie de cutit la imparteala cartilor, cutthroat, backstabbing. Un deliciu de joc. In 4 e bun, insa in 3 e minunat.

    Un singur mic dezavantaj, care insa nu il face mai putin bun in ochii mei: jucat intr-un grup nepotrivit, nu are nici un farmec. Dar odata descoperit un grup de oameni care il apreciaza, e un winner.

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.