Suburbia – decât codaş la oraş, mai bine în cartierul tău fruntaş

Nu sunt un fan al lui Ted Alspach – al cărui cel mai cunoscut joc e Ultimate Werewolf – în schimb îmi plac suficient de mult jocurile de tip city building ca să-i acord aproape fiecărui titlu apărut o şansă.

Nu sunt nici un căutător de jocuri simple şi uşor de învăţat – aş zice că exact opusul mă caracterizează – dar Suburbia are anumite calităţi ce-l fac să fie plăcut atât de jucătorii experimentaţi, cât şi de cei cu o latură ludică mai puţin exersată. Sigur că are şi micile lui hibe, dar tocmai de asta suntem aici: să vedem dacă merită sau nu “să trăim în oraşul viitorului, astăzi!”

Premisa jocului e foarte simplă şi “curată”: fiecare jucător construieşte câte un cartier ce face parte din oraşul fără nume. Avem un punct de plecare reprezentat de 3 clădiri de bază în jurul căruia plasăm în fiecare tură câte o nouă clădire ce se obţine fie din piaţa mereu proaspătă ce “curge” à la Through the Ages, fie din zona ce conţine numai clădiri de bază. Scopul este să ne construim un motor ce aduce atât bani, cât şi VPs, iar la final poate chiar victoria.

Fiecare clădire costă bani, aduce beneficii şi poate aparţine uneia din multele categorii. Din punct de vedere al tipului de venituri, avem clădiri ce aduc bani şi clădiri ce aduc VPs. Din punct de vedere al elementului timp, avem clădiri ce au efect instant şi clădiri ce au efect permanent. Din punct de vedere al relaţionării cu ceilalţi jucători, avem clădiri ce interacţionează numai cu cartierul propriu şi clădiri ce interacţionează şi cu celelalte sau numai cu celelalte.

În fine, din punct de vedere structural avem 4 tipuri principale reprezentate de verdele rezidenţial, albastrul comercial, galbenul industrial şi griul civic, respectiv mai multe tipuri secundare: de afaceri, restaurante, aeroporturi, şcoli, zgârie-nori, etc.

Clădirile pot fi considerate “vii” pentru că interacţionează între ele şi uneori devin chiar mofturoase. Unele îşi doresc să fie aproape, altele îţi sugerează că nu e bine să le faci să se atingă. Unele trebuie să fie adiacente pentru a aduce foloase, altele nu ţin cont de distanţă.

Pe scurt, lucrurile simulează destul de bine viaţa agitată a oraşului: nu e bine să construieşti case lângă zona industrială, dar e bine să-ţi ţii grupate clădirile comerciale; dă acces oamenilor la parcuri, mall şi lacuri şi vei fi fericit, dar ţine-i departe de aeroport, autostradă şi alte surse de zgomot.

Despre unele detalii nu am de gând să discut aici (mai precis, care e treaba cu lacurile şi de ce e bine să reinvesteşti într-o clădire care e deja construită, dar foarte bine amplasată) pentru că sunt elemente ce ţin mai degrabă de strategie şi aduc multă sare şi piper jocului, dar le-am amintit pentru a nu vă lăsa să credeţi că întreaga partidă se rezumă la “cumpăr o piesă, plasez o piesă” repetat de vreo 20 ori.

Există însă multe alte aspecte ce trebuie analizate şi pe acestea le voi lua rând pe rând la puricat.

Avem mai întâi setul de reguli care e simplu şi se explică în maxim 10 minute. Pentru un joc ce durează cam 20 minute pe jucător mi se pare o performanţă foarte bună. La nivel de strategii abordabile situaţia e puţin discutabilă. Pe de o parte, în fiecare tură trebuie să te adaptezi la ce oferă piaţa, ce au ales să construiască ceilalţi şi cât de mare ţi-e bugetul. Pe de altă parte, există scopuri de final de joc (atât publice, cât şi private) la care trebuie lucrat fără încetare. Deci amestecul de strategie şi tactică e bine echilibrat, însă nu veţi avea dureri de cap pentru că managementul urbanistic, aşa cum e el imaginat în Suburbia, e foarte simplu.

Interacţiunea între jucători e mică şi se manifestă numai sub forma clădirilor ce sunt afectate (pozitiv sau negativ) de construcţiile din celelalte cartiere, dar concurenţa pentru cele mai bune oferte din piaţă va fi mare. De asemenea, cursa pentru îndeplinirea scopurilor de final va determina uneori alegeri ce par dubioase, dar de multe ori câştigarea sau pierderea jocului depinde de cele 30-40 puncte ce pot fi primite sau nu.

Singurul element de noroc din joc e determinat de ordinea în care apar clădirile, respectiv de neincluderea acestora în setup: jocul conţine vreo 90 de tiles şi în fiecare partidă se vor folosi între 50 şi 70 în funcţie de numărul de jucători. Partea bună e că acest aşa zis element random îi va afecta pe toţi în egală măsură.

Tematic jocul se prezintă foarte bine. Faci tot timpul ce sugerează atât titlul, cât şi moto-ul. Ni se oferă un city builder lejer, fără reguli inutile, fără complicaţii ce nu sunt necesare. Chiar şi sistemul de descreștere al venitului şi populaţiei pe măsură ce avansezi în VPs sunt foarte tematice (banii sunt de obicei mai puțini când ai multe lucruri de întreţinut, iar ritmul de creştere al populaţiei scade în timp) şi oferă în plus o foarte bună catch up mechanic şi previne un runaway leader.

La fel de tematică este şi grafica, echipa a trecut prin mai multe etape până când layout-ul actual al pieselor a devenit foarte intuitiv şi foarte uşor de înţeles. Cutia a suferit la rândul ei mai multe modificări şi grafica finală aduce foarte bine aminte de panourile publicitare din anii ’50, ilustrând în acelaşi timp foarte bine cu ce veţi avea de furcă în joc.

Despre fiddliness nu mă pot plânge. Atâta timp cât la finalul jocului aduni piesele pe categorii, nu ai cum să petreci mult timp la setup. Iar mişcările de tiles din timpul partidei sunt naturale, adiţii la cartierele emergente şi completări la piaţa în continuă mişcare.

Există însă două mici aspecte ce nu prea îmi plac. Primul este reprezentat de planşa de scor, foarte mare şi greu de potrivit pe masă. Al doilea este legat de indicatorii de bogăţie personală ce pot fi cu uşurinţă rostogoliţi de la locul lor sau măturaţi cu mâneca într-un moment de neatenţie. Poate un sistem cu pegs similar cu cel din Ingenious sau Dixit Odyssey s-ar fi potrivit mai bine.

Rejucabilitatea este bună, pe de o parte pentru că nu se vor include în fiecare joc toate piesele, pe de altă parte pentru că scopurile publice şi private sunt suficient de multe şi variate ca să fie nevoie de abordări diferite. Dar pe ansamblu lucrurile vor decurge mai tot timpul la fel: la început e necesar un motor care să producă mai mulţi bani, iar din a doua jumătate a jocului încolo ne putem concentra şi pe obţinerea de puncte.

Jocul arată bine întins pe masă, alegerile cromatice sunt inspirate şi vioaie în acelaşi timp. M-am bucurat să găsesc în cutie player aids foarte bune din carton, deşi nu prea a fost nevoie de ele nici cu începători. Despre planşa de scor am cârcotit deja, dar nu aş putea spune ce soluţie alternativă s-ar putea folosi. Şi mai sunt 2 bucăţi de carton pe care nu le-am folosit niciodată, cele care ar trebui să găzduiască banii şi tiles ce nu au intrat încă în piaţă.

Jocul oferă o experienţă plăcută şi destul de intensă. Aş putea spune că nu îţi permiţi nicio clipă să fii relaxat şi să cumperi chiar orice piesă e disponibilă pentru că numărul de ture e suficient de mare ca un +1 la venit în primele ture să însemne 15-20 bani la final, respectiv un +1 la populaţie să însemne 15-20 puncte. Pe de altă parte, numărul de ture e suficient de mic ca să te facă să simţi tensiunea jocului şi să nu se lungească dincolo de o limită acceptabilă pentru nivelul de dificultate pe care îl oferă.

Ca număr de jucători cred că lucrurile se vor desfăşura optim în 3. În 4 e posibil ca turele să treacă prea greu pentru gustul unora sau lucrurile să fie dificil de urmărit, existând destul de multe tiles ce au efecte bazate pe prezenţa anumitor tipuri de clădiri în cartierele celorlalţi jucători. În 2 lucrurile merg ca unse dar, din cauza numărului redus de piese ce intră în joc, e posibil să nu se poată realiza atâtea combos de câte veţi avea parte în 3 sau 4.

Cea mai mare problemă pe care o am cu Suburbia este reprezentată de preţ. În condiţiile creşterii constante a preţurilor de retail în ultimii 2 ani (în special pentru jocurile produse de publishers de dincolo de ocean cu Z-Man în frunte), sunt tot mai multe jocurile ce costă echivalentul a 50-55 EUR. Pentru că nu primim nici componente de calitate extraordinară, nici rejucabilitate imensă şi nici grafică deosebită, mi-e greu să recomand jocul pentru suma cu care poate fi achiziţionat din magazine. Un preţ mult mai cinstit ar fi fost 40 EUR şi în acest caz ar fi primit o recomandare călduroasă. La 55 de EUR ar trebui să primesc fie grafica şi calitatea din Palaces of Carrara sau CO2 sau Dungeon Lords, fie rejucabilitatea şi profunzimea din Through the Ages sau Brass. Din păcate realitatea e cam departe de aşteptări.

Să privim însă cu speranţă spre viitorul “de mâine” pentru că la Essen se va lansa (la un preţ rezonabil, sper) expansiunea Suburbia Inc ce va aduce multe îmbunătăţiri şi adăugiri jocului de bază: clădiri suplimentare ce se alătură celor deja existente pentru a creşte rejucabilitatea, scopuri de final în plus şi scopuri intermediare de realizat după prima, respectiv a doua treime a partidei. Dar poate cele mai interesante vor fi graniţele ce pot delimita cartierele şi redefini forma clasică a acestora, permiţându-le extinderea în moduri ce se abat de la cele permise în jocul clasic. Dacă sunteţi curioşi, puteţi lectura setul de reguli aici.

La final, câteva recomandări de jocuri asemănătoare sau câteva indicii dacă Suburbia are şanse să fie pe placul vostru.

Din zona economicelor bazate pe tile placement nu am cum să nu vă recomand Keyflower şi Palaces of Carrara, două jocuri bune apărute tot în 2012. Ca recomandări mai uşurele şi cu un aspect economic mai subtil ar fi Glen More şi Town Center. Dacă aveţi nevoie însă de mult mai mult, nu aveţi cum să daţi greş cu Antiquity. Sau dacă vreţi afaceri înainte de toate, alegeţi Ground Floor.

Din zona jocurilor cu cărţi sau tableau builders aveţi de ales între London, The New Era ori San Juan.

În fine, din zona city builders unde jucătorii trudesc împreună şi există multă competiţie avem Caylus şi Puerto Rico, apoi Florenza, Ginkgopolis şi Khronos, iar dacă e să întindem puţin coarda vă pot recomanda şi Keythedral, Homesteaders, Big CityCarson City sau Belfort.

Oricare v-ar fi preferinţele, nu uitaţi că ce nu e pe stoc la Regina şi Nebunul se poate aduce oricând la comandă.

Sursă foto: citadinul BoardGameGeek

Mai citește și:

4 Comments

  1. Acidutzu

    “Poate un sistem cu pegs similar cu cel din Ingenious sau Dixit Odyssey s-ar fi potrivit mai bine.”

    Nu cred ca Dixit O este cel mai bun exemplu. Cuisoarele alea sunt utile doar cand ai tablita in mana. Cum o pui jos, cum sar pe sub masa. Poate cu gaurele cum este la Clash of Cultures.

    • Aşa e, există o mică diferenţă între cele două seturi de pegs. La Ingenious găurile din carton sunt mai mici, astfel că peg-ul trebuie presat ca să stea în picioare. La Dixit Odyssey găurile sunt prea largi, soluţia a fost să tai din lungimea picioruşelor cam jumătate ca să nu sară când pun cartonul pe masă.
      Oricum, ambele oferă o soluţie mai bună decât markers de lemn ce trebuie plimbate pe suprafaţa cartonului.

  2. VickdaReaper

    Sunt de acord ca, la o privire mai superficiala, Ted Alspach este cunoscut pentru Ultimate Werewolf. Totusi, daca privim mai in ansamblu, cred ca o afirmatie mai corecta ar fi ca Ted Alspach este cunoscut pentru numeroasele extensii create pentru jocul Age of Steam (si adaptate ulterior la regulile jocului Steam: Rails to Riches), lansate sub propria editura.

    • Aşa e, Vick, ai dreptate. Am trecut cu vederea tot ce nu era ranked şi creat the domnia-sa. O altă scuză ar fi că nu mi-a plăcut Age of Steam şi nu am vrut să ştiu nimic despre expansiuni. Dar asta nu îl face pe Ted mai puţin cunoscut. :)

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.