N-am știut la ce să mă aștept acum un an când mă gândeam:
“OK, o să mai încercăm niște jocuri, vedem cum îi plac My First Carcassonne, Looping Louie, Spooky Stairs sau Dragon’s Breath, poate mai reușim să jucăm din cele vechi, poate mai cumpăr și altele.
Nu-i nimic dacă n-o să aibă chef sau dacă o să aleagă mai tot timpul să facă altceva.
Nu-i nimic dacă ieșitul în parc e mai sus în preferințe sau Lego are prioritate mai mare.
Nu-i nimic nici dacă o să ne jucăm mai puțin ca până acum.
Dar chiar nu-i nimic??”
Adevărul e că nu e rezonabil să am așteptări, cu atât mai puțin de la timpul de joacă al copilului sau disponibilitatea LUI față de hobby-ul MEU. Pot să-i arăt jocuri, să-i explic reguli, să sar în sus de bucurie când vrea să dăm o partidă, dar nu pot să-l întreb de ce nu are chef să se joace azi cu mine sau de ce preferă să bată mingea în loc să “mă bată pe mine”.
Da, crește inima în piept când îl aud “Tati, hai să ne jucăm un joc”. Da, uneori mă trezesc zicând “Hai, mai bine, să ne jucăm un joc” când el propune diverse alte lucruri sau când încerc să-l aduc cu picioarele pe pământ. Dar n-aș fi avut niciun drept să mă supăr dacă am fi adunat doar 50 sau 100 partide în ultimele 12 luni.
În schimb mă declar fericit că am strâns peste 300 împreună, și el poate încă vreo 100 cu alți oameni. Și cu atât mai mulțumit sunt că am jucat jocuri diverse, că a avut preferințe de moment, dar s-a întors și la jocurile vechi, că a arătat entuziasm, disponibilitate sau chiar plictis, frustrare ori supărări.
Totul e parte din procesul de creștere, presupun. And it’s (almost) all fun and games.
