The Palaces of Carrara – un clasic modern

Michael Kiesling şi Wolfgang Kramer fac jocuri împreună (dar şi separat) de peste 20 de ani. Cu siguranţă nu vă sunt străine titluri precum Tikal, Mexica, Java, Torres, Asara sau poate chiar Pueblo, Cavum, Australia, Bison sau Artus. Cei doi au jonglat multă vreme cu action point allowance system şi au dat mari bătăi de cap cu accente de analysis paralysis temerarilor care au pus jocurile lor pe masă. Nu există nici urmă de îndoială că cei doi fac jocuri excelente, multele premii şi nominalizări obţinute de-a lungul timpului – ca să nu mai vorbim de poziţiile ocupate în top BGG – o dovedesc cu prisosinţă. Multe dintre ele le-am putea chiar încadra la categoria “clasice”.

Cei doi au fost de-a lungul timpului atât mari inovatori de mecanici, cât şi adepţii refolosirii şi rafinării elementelor cunoscute şi dovedite de succes, iar pe partea tematică s-au folosit de cele mai variate idei şi locaţii – chiar dacă de multe ori doar la suprafaţă. Mi-e foarte clar că mulţi dintre noi vor strâmba din nas când vor auzi că Palaces of Carrara este vorba despre construcţia de oraşe în Italia medievală. Perioada asta a fost atât de folosită de-a lungul timpului că orice designer cu scaun la cap se va gândi de două ori înainte să o folosească. Tom Vasel poate chiar ar avea impulsul de a arunca cutia pe geam sau la gunoi, dar ar face o mare greşeală. Căci jocul este bun şi merită atenţia jucătorului modern de boardgames care nu mai poate fi surprins de tematici şi mecanici prăfuite cu una, cu două.

Jocul impresionează de la primul contact prin calitatea excelentă a componentelor, prin culorile vii şi contrastele calde, dar şi prin mărimea cutiei. Deşi dimensiunile sunt identice cu cele folosite de Terra Mystica, numărul şi greutatea pieselor nu sunt nici pe departe la acelaşi nivel. Avem însă un insert funcţional şi frumos ce imită marmura, o planşă de joc ce necesită asamblare, piese de lemn, piese de plastic, carton de foarte bună calitate şi cărţi. Şi un miros extraordinar. Sunt un mare “adulmecător” de jocuri, pentru mine unul din cele mai plăcute momente apare după înlăturarea capacului şi descoperirea mirosului de joc nou produs la standarde înalte de calitate. Evident, şi redescoperirea lui la fiecare desfacere ulterioară a cutiei. Iar The Palaces of Carrara va satisface chiar şi cele mai exigente şi sensibile simţuri olfactive.

Jucătorii sunt constructori de oraşe în Italia medievală, cum spuneam şi mai sus. Îndeletnicirea lor de bază va fi achiziţionarea de marmură în 6 culori şi folosirea ei pentru a ridica diverse stabilimente în oraşele din peninsulă. Fiecare oraş are anume standarde de calitate, astfel că Livorno va accepta numai clădiri din marmură albă (cea mai scumpă), Pisa inclusiv marmură galbenă (ceva mai ieftină) şi tot aşa până la Lerici unde se poate construi cu orice. Contrar opiniei populare, în joc marmura neagră e cea mai ieftină. Marmura intră în joc în culori extrase aleator şi îşi începe existenţa pe piaţă la preţuri ridicate. Pe măsură ce fiecare jucător cumpără diverse cantităţi, preţul scade pentru marmura mai veche şi alte piese intră în joc la preţul ridicat.

Odată cumpărată marmura în cantitatea şi structura dorită, jucătorii pot începe construcţia clădirilor. Acestea sunt de mai multe tipuri, au costuri cuprinse între 1 şi 5 şi pot fi plasate în oricare oraş atâta timp cât exigenţele de calitate au fost sătisfăcute. De exemplu, cu 2 cuburi roşii şi 2 galbene se poate construi o clădire ce valorează 4 în Lucca, dar ea nu va putea fi plasată în Pisa.

Iar după ce suficiente clădiri au fost construite, jucătorii pot începe să lucreze înspre obţinerea de VPs. Astfel, ei pot decide să facă scoring pe unul din cele 6 oraşe (fiecare oraş poate fi folosit în acest scop o singură dată) sau pe unul din cele 6 tipuri de clădiri deja construite. Oraşele vor aduce puncte sau bani – cu cât oraşul a fost mai dificil de construit, cu atât mai mare va fi recompensa – iar fiecare tip de clădire va aduce beneficiile oraşelor în care este prezentă, de obicei un amestec de VPs şi cash.

Şi acum trecem la analiza expansiunii incluse în cutie şi cum aceasta a ridicat cu 2 puncte nota obţinută la final. Cele ce urmează vă vor dezvălui lucruri ascunse de designers într-un plic ce vă avertizează să nu-l deschideţi decât după 2-3 partide jucate cu jocul de bază. Aşa că, dacă doriţi ca experienţa personală să nu fie întinată de detalii ce nu trebuie cunoscute înainte de vreme, săriţi peste următoarele 3 paragrafe şi mergeţi direct la concluzii.

În versiunea de bază achiziţionarea de marmură se face simplu: jucătorul învârte roata cu un pas micşorând preţul cu 1 pentru toate tipurile prezente, apoi completează până la 11 bucăţi pe spaţiul cel mai scump, iar apoi decide din ce segment de preţ doreşte să cumpere unul sau mai multe cuburi. Asta înseamnă că fiecare achiziţie va favoriza inevitabil şi pe ceilalţi jucători care au acum la îndemînă preţuri mai mici. Versiunea avansată propune încă o variantă: marmura se poate achiziţiona din orice segment de preţ fără a roti mecanismul – deci la preţul iniţial – dar nici nu se vor adăuga cantităţi suplimentare. De multe ori această a doua variantă e de preferat pentru că banii sunt destul de puţini în joc şi orice reducere de preţ pe care ţi-o faci singur sau o oferi celorlalţi contează foarte mult.

Pe partea de construcţie de clădiri nu există mare flexibilitate în versiunea de bază. Odată o clădire plasată într-un oraş ea va rămâne acolo până la final. Versiunea avansată însă permite jucătorilor să facă upgrades, adică să demoleze o clădire de valoare mică şi să plaseze în locul ei una de valoare mai mare plătind numai diferenţa. În plus, există şi clădiri speciale cu cost 8, greu de construit dar care aduc bonusuri substanţiale pe partea de scoring fiecărui jucător ce reuşeşte performanţa de a le ridica.

În ce priveşte scoring-ul şi modul de încheiere al jocului diferenţele sunt substanţiale. În primul rând, în versiunea de bază condiţiile de terminare a jocului sunt întotdeauna aceleaşi, ceea ce va duce inevitabil la strategii identice în fiecare partidă. Versiunea avansată aduce pentru fiecare din cele 3 criterii alte 9 variante, plus 9 oportunităţi de a obţine puncte bonus pentru diverse realizări. Manualul recomandă folosirea aleatoare a acestor cărţi de la un joc la altul, ceea ce aduce o rejucabilitate enormă, dar conţine şi câteva combinaţii predefinite. Am încercat 4 dintre ele şi fiecare a adus cu sine atmosferă, strategii şi finaluri de joc diferite de fiecare dată.

The Palaces of Carrara este un joc surprinzător. La prima vedere nu oferă nimic ce l-ar putea diferenţia de zecile de alte jocuri ce integrează set collection şi tile placement. Concurenţa sutelor de titluri care au luat perioada medievală la puricat şi au scos din ea tot ce se putea scoate e acerbă, dar Kiesling şi Kramer au reuşit să mă surprindă într-un mod foarte plăcut. Nu avem de a face cu un joc greu (în versiunea de bază chiar l-aş putea folosi drept gateway game) şi nici cu unul ce se foloseşte de mecanici complicate pentru a genera un motor economic eficient care să te răsplătească la final cu o puzderie de VPs. Nu, jocul ăsta recompensează mai degrabă strategiile “slim” prin care te foloseşti la maxim şi ori de câte ori ai ocazia de ce îţi oferă piaţa. Dacă un tip de marmură e ieftin sau chiar gratis, nu sta pe gânduri. Dacă eşti aproape de a construi o clădire de 8 şi a primi unul din bonusuri, nu mai aştepta încă o tură. Dacă crezi că poţi obţine un număr decent de puncte sau bani dintr-un oraş, ar fi bine să să faci scoring înainte să-ţi fure alt jucător ocazia. Toate resursele din joc sunt ascunse în spatele paravanelor solide şi niciodată nu poţi urmări cât a cumpărat fiecare, cât de bine stă cu banii sau cât de aproape e de a anunţa finalul partidei.

Nu sunt un mare fan al jocurilor de dificultate medie, dar cel de faţă îmi place. Sunt convins că nu va ajunge să fie la fel de celebru precum titlurile din Mask Trilogy şi nici nu va urca în top 100 BGG, dar oferă o experienţă de joc foarte satisfăcătoare. Regulamentul este excelent scris şi foarte intuitiv, cu multe exemple şi fără să lase loc de interpretări. Interacţiunea nu este punctul forte, dar competiţia între jucători va fi aprigă. Deşi câteva dintre elementele jocului îşi fac apariţia în mod aleator, n-aş putea spune că norocul are un rol semnificativ. Dimpotrivă, o planificare atentă este esenţială pentru a avea o şansă de a câştiga.

Preţul poate părea mare la prima vedere, dar va fi recompensat din plin pe de o parte de o calitate excelentă a componentelor (şi de mirosul extraordinar al cernelii şi hârtiei) şi pe de altă parte de rejucabilitatea foarte mare dată de expansiunea inclusă. Îmi mai rămâne doar să vă recomand o configuraţie de 2 sau 3 jucători pentru o experienţă optimă, jocul în 4 l-am găsit mai greu de urmărit şi planificat datorită schimbărilor semnificative de peisaj ce au loc de la o tură la alta.

Jocul se poate achiziţiona în toată splendoarea lui de la Regina şi Nebunul.

Sursă foto: BoardGameGeek şi arhiva personală

Mai citește și:

2 Comments

  1. Ioana

    Hmmm, ma atrage foarte tare jocul asta, dar cred ca este o atractie de suprafata. Poate reusim sa-l jucam data viitoare cand ne vom intalni daca o sa mai faca parte din colectia ta:)

    • Deocamdată jocul rămâne pe raft, îmi place. Şi cred că îţi va plăcea şi ţie. E suficient de simplu ca să nu pună probleme la învăţare (chiar şi atunci când nivelul de zgomot ambiental e mare :P ) şi suficient de strategic să te ţină în priză pe toată durata partidei. Ah, şi nu creează analysis paralysis. :)

Leave a Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.