Nimic nu e mai frumos atunci când joci un joc nou decât să fii surprins de ceva. Fie de componente – miniaturi, meeples, piese de carton, cărţi, planşă – fie de nivelul calitativ al materialelor folosite, fie de elementele de mecanică. Cu atât mai mare e surpriza atunci când jocul pe care urmează să-l încerci e compus din punct de vedere mecanic din toate “clişeele” posibile şi reuşeşte totuşi să se facă plăcut şi să aducă ceva nou.

Karl-Heinz Schmiel are câteva jocuri cvasi-obscure sub centură (A la Carte, Cardcassonne, Atilla) şi, din punctul meu de vedere, există 2 lucruri care sunt  foarte interesante în ce-l priveşte. Primul este că domnul Schmiel este şi creatorul unuia dintre cele mai dificile boardgames de pe planetă – Die Macher, cu o dificultate estimată de 4.4 şi un link fabulos de sugestiv pe BGG – şi al doilea este că jocul despre care voi vorbi astăzi reuşeşte să îmbine nu mai puţin de 5 elemente de mecanică pe care nu mi-a fost dat să le văd de multe ori împreună: worker placement, card drafting, auction/bidding, set collection, hand management. Şi pentru că o face chiar bine, putem spune că jocul are şanse de a fi “primul între egali” – Tribune: Primus Inter Pares.

Pentru că sunt convins că v-a sărit deja în ochi logo-ul FFG de pe cutie, hai să lămurim încă de la început acest aspect: nu există miniaturi în cutie. Dar există componente de bună calitate, cărţi de dimensiune absolut neobişnuită (Mayday are sleeves şi pentru ele!), o planşă mare şi 2 care de luptă romane. Din care unul e de rezervă.

Pe scurt, jocul se rezumă la controlul a 7 facţiuni din vremea romanilor. Fiecare facţiune e reprezentată de un set de cărţi (sunt 100 în total), unele mai mici la număr şi altele mai mari, unele cu valori ridicate şi altele foarte pipernicite. Jucătorii trebuie să obţină cât mai multe din aceste cărţi şi, dacă e posibil, pe cele mai puternice, pentru a forma grupuri care să le asigure superioritatea numerică sau forţa brută. Niciuna dintre ele nu e suficientă pentru că un grup de 4 cărţi cu valoare totală de 30 poate fi învins de grupul unui alt jucător format fie din oricâte cărţi de valoare 31, fie din minim 5 cărţi indiferent ce valoare au împreună.

În fiecare tură de joc planşa se va umple de cărţi, unele vor fi puse pe faţă şi altele pe dos, şi fiecare din cele 8 regiuni va oferi alte provocări jucătorilor. După ce aceştia îşi vor fi plasat meeples (nu-s chiar meeples, dar hai să zicem că seamănă) cărţile vor fi revendicate pentru fiecare regiune în parte în maniere specifice, începând cu banalul “plăteşte suma, ia cartea”, trecând prin “aruncă o carte ca să iei altele”, apoi “trage un loz şi alege, cumperi cartea sau iei nişte bani”, după care “licitează şi câştigă fie cărţile, fie preţul plătit de adversar” sau “pune-te la coadă, am auzit că a intrat marfă bună… şi nici nu e scumpă”. Foarte divers şi foarte bine închegat.

Nu ai timp să te plictiseşti şi nici nu ai timp să te gândeşti prea mult. De obicei ştii ce vrei şi de-abia aştepţi să-ţi vină tura ca să-i sufli adversarului cel mai bun loc de sub nas sau să te înfrunţi cu el într-o licitaţie. Dar e bine să-ţi drămuieşti cu cap puţinii meeples disponibili, pentru că de unii dintre ei va fi nevoie pentru o misiune grea – să preia controlul uneia dintre facţiuni.

Controlul facţiunilor este preocuparea principală a jucătorilor pentru că sursa predominantă de victory points acolo e. O bună parte din puncte se obţin şi din cucerirea sau recucerirea unei facţiuni pentru că fiecare take over e însoţit de un bonus, dar păstrarea dominaţiei de la o tură la alta e cea care va asigura bani (denari), puncte, cărţi suplimentare sau asasini. Da, se pot trimite asasini care să elimine cel mai puternic reprezentant al unei facţiuni pe care ne pregătim să o cucerim curând!

La finalul fiecărei ture se va licita pentru carul de luptă. Rolul lui e să împiedice cucerirea uneia din facţiuni în tura următoare şi licitaţia pentru el e “oarbă”: fiecare jucător pune în pumn o sumă de bani şi apoi toată lumea dezvăluie “denarii” simultan. Scurt şi eficient, dar partea grea este să estimezi cât valorează pentru tine sau pentru alt jucător controlul unei anume facţiuni care în tura următoare îţi poate aduce multe avantaje sau îţi poate crea multe necazuri dacă nu e în mâinile tale.

În versiunea de bază jocul se termină atunci când unul dintre jucători a reuşit să preia controlul a 6 din cele 7 facţiuni existente. Asta nu înseamnă că a câştigat, dar e posibil să fi adunat suficiente puncte pe parcurs – acestea obţinându-se din bani, lauri şi multe tokens. Există şi condiţii alternative de terminare a jocului şi acestea sunt ilustrate pe câteva cărţi, jucătorii alegând la început varianta care le e mai dragă sau li se pare mai provocatoare:

Ce mi-a plăcut:

• Că designer-ul s-a documentat temeinic şi acest lucru se simte peste tot în joc, începând cu cele 8 zone de pe hartă, numele date componentelor şi facţiunilor şi referinţele istorice presărate prin tot regulamentul;
• Că deşi avem de a face cu multe mecanici diferite, acestea se îmbină armonios şi rezultatul final e cizelat şi rafinat;
• Că nu există un număr fix de runde, jocul se termină la finalul unei runde în care se îndeplinesc condiţiile agreate de jucători – fie condiţia de bază, fie una de pe cărţi;
• Că tematica e prezentă atât la nivel grafic, cât şi în mecanici;

• Că licitaţiile sunt scurte şi la obiect, tensionate şi brutale;
• Că avem parte de multă interacţiune, mult back-and-forth în încercarea de a aduna cât mai multe puncte şi a controla facţiunile cheie la momentul oportun.

Iată încă un joc bun pe care îl găsiţi în oferta Regina şi Nebunul, o ganteră de 3 cu care să vă antrenaţi în momentele de respiro ludic. :)

Sursă foto: BoardGameGeek

Mai citește și:

• Biblios – zaruri care nu se rostogolesc şi cărţi care nu se citesc
• The Speicherstadt – licitaţii, arză-le-ar focu’
• Belfort – colorat, ingenios, deosebit… dar nu destul
• Dungeon Petz – provocator, inovator, elegant, enervant
• Lancaster – toţi contra Franţa, fiecare pentru el